Iluziile suveranismului energetic. Majoritatea românilor e convinsă că “avem petrol şi gaz”. Realitatea e foarte diferită

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Românii trăiesc cu convingerea reconfortantă că locuiesc într-o mică Arabie Saudită balcanică. Undeva, între lecțiile de geografie patriotică din anii ’80 și talk-show-urile contemporane despre “suveranitate energetică”, s-a împământenit ideea că țara “are de toate”: petrol, gaze, grâne, independență de acţiune și, eventual, dreptul natural de a încălzi caloriferele Europei. Numai Bruxelles-ul cel rău și niște tehnocrați ecologiști ne împiedică să ne profităm nestingheriți de acest corn al abundenței fosile. Problema e că realitatea e foarte diferită de poveştile de folclor urban.

Un sondaj realizat luna trecută de EFOR arată că aproape doi români din trei cred că România dispune de suficiente resurse de petrol și gaze pentru a-și asigura viitorul energetic. Trăim într-un soi de mitologie romantică demnă de gazeta Dacia Literară, la care am adăugat mai nou miracolul Mării Negre: Neptun Deep, stocul fabulos de gaz cu care ne aranjăm pe viitor. Pe scurt, suntem bogați, doar că nu ne lasă unii să ne folosim bogăția. Cei mai ataşaţi de asemenea convingeri sunt respondenţii aflaţi aproape de vârsta pensiei; cei cu educaţie medie; şi votanţii AUR, plus, curios, cei ai UDMR.

În realitate, România importă deja 76% din petrolul pe care îl consumă. Nu 7%, nu 17%, ci trei sferturi. În ultimul deceniu, consumul a crescut cu o treime, iar producția internă a scăzut cu peste un sfert. Până în 2050, producția internă ar urma să se înjumătățească. Cu alte cuvinte, strategia energetică bazată pe petrol autohton seamănă cu decizia unui om care vede că fântâna seacă și atunci îşi cumpără mai multe găleți.

La gaze, situația e ceva mai complicată, ceea ce în România înseamnă doar că iluziile sunt mai elaborate. Da, Neptun Deep va aduce producție suplimentară: maximum 7,2 miliarde metri cubi anual. Dar statul român își propune în paralel să crească masiv consumul: extinderea rețelelor prin programul Saligny, noi centrale pe gaz, noi racordări. Totalul noilor planuri de consum depășește 10 miliarde metri cubi anual. Pârâiaşul Neptun Deep nu va putea umple vreodată piscina pe care o sapă acum autorităţile, în entuziasmul popular.

Mai bizar e că statul cheltuiește peste 12 miliarde de lei pentru a conecta și mai mulți consumatori la gaz, exact într-un moment în care întreaga Europă încearcă să reducă dependența de combustibili fosili. După două crize ale gazului în numai cinci ani, concluzia Bucureștiului pare să fie că soluția este… și mai mult gaz. Iar de aici comedia ia o turnură geopolitică. Ani la rând, publicului i s-a servit “patriotism energetic”: să nu dăm resursele străinilor, să nu depindem de nimeni, să ne păstrăm gazul pentru români.

Între timp, în culise, apar informații despre presiuni pentru contracte de import de gaz natural lichefiat adus din SUA. Așadar, după ce ni s-a explicat solemn că dependența de piețele europene e un atentat la suveranitate, ni se pregătește discret o nouă dependență, doar că de data aceasta faţă de surse MAGA și transportată cu vaporul.

Dar poate cea mai remarcabilă performanță intelectuală a dezbaterii românești e transformarea mecanismului european de reducere a emisiilor (ETS) într-un soi de conspirație anti-românească. Politicieni, comentatori și mai nou chiar preşedintele Nicuşor Dan sugerează că Bruxelles-ul “ne dezindustrializează” prin obligarea companiilor poluante să plătească certificate de emisii. Publicul aprobă indignat.

Doar că cifrele spun exact opusul: prin mecanismul ETS și fondurile asociate, România e beneficiar net masiv, formula fiind aproape obscen de avantajoasă pentru noi. Numai prin Fondul de Modernizare, România poate încasa între 10 și 16 miliarde euro până în 2030. În 2024, fluxurile nete legate de decarbonizare au adus circa 2 miliarde euro. Iar companiile românești plătesc, în total, mai puțin decât intră în economie prin aceste mecanisme. Practic, România protestează furioasă împotriva unei scheme în care pune un euro şi ia înapoi trei!

Exemplul CE Oltenia e de-a dreptul pitoresc. Ani la rând, compania a fost prezentată drept victimă tragică a “dictaturii verzi” europene. În realitate, între 2020 și 2025 a primit peste un miliard de euro ajutor de stat (adică de la voi, contribuabilii), aprobat de Comisie, pentru a acoperi costurile certificatelor de emisii și pentru restructurare – dar care nu s-a mai făcut. Deci problema nu a fost lipsa banilor, ci faptul că investițiile promise nu s-au materializat niciodată, banii mergând în gaura neagră a cheltuielilor curente.

Una peste alta, marele paradox al “suveranismului energetic” românesc e că produce exact opusul suveranității. Cu cât investim mai mult în extinderea consumului de gaze și în amânarea tranziției energetice, cu atât devenim mai dependenți de importuri și de volatilitatea globală. Cu cât atacăm mai agresiv politicile europene de decarbonizare, cu atât riscăm să pierdem fondurile care ne-ar putea moderniza economia și infrastructura.

România nu-i vreo superputere energetică sabotată de Bruxelles, ci o economie cu resurse fosile în declin, care primește miliarde pentru modernizare dar, în mod inexplicabil, continuă să viseze la independență energetică pe bază de zăcăminte epuizate și centrale cu tehnologie circa 1965. Ca în multe alte domenii, problema nu e lipsa resurselor ci refuzul, în bună măsură interesat, de a privi realitatea în faţă.

Notă: Mai multe date, grafice şi detalii în susţinerea celor de mai sus, în raportul publicat aici  

Citește și 

EXCLUSIV Bogdan Ivan, fostul ministru PSD al Energiei, presiuni la Nicușor Dan și Ilie Bolojan ca statul să cumpere gaze din SUA printr-un intermediar român, deși România va avea gaze din Marea Neagră / Gazele din SUA, refuzate de companiile private din cauza prețului / Cine sunt intermediarii români

Bătălia cu ”birourile”. Adevărații adversari ai lui Bolojan și Fritz