Holocaustul în Basarabia și Transnistria. Adevăruri neplăcute

O carte care nu se citește cu detașare. Un volum care documentează faptul că în timpul Holocaustului, populația civilă din Basarabia românească a fost mai înclinată la abuzuri față de evrei, comițând jafuri, violențe fizice, crime. În același timp, în Transnistria sovietică, ideologia comunistă a favorizat o atitudine mai omenoasă, civilii oferind hrană, adăpostind copii evrei sau ascunzând fugari. Cum au fost posibile toate acestea? Un interviu realizat de Marian Chiriac/Sinopsis cu istoricul Diana Dumitru, autoarea volumului Vecini în vremuri de restriște – Stat, antisemitism și Holocaust în Basarabia și Transnistria.

Cum sunteți cunoscută, mai ales în cercurile de istorici și specialiști din Occident, aș dori pentru început să aflăm cine este Diana Dumitru?

Diana Dumitru: Sunt istoric, conferențiar universitar la Catedra de Istorie și Științe Sociale a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. Colegii mei mă cunosc cel mai bine ca fiind un cercetător al problemei Holocaustului și, în special, a relațiilor dintre evrei și ne-evrei. Personal, pot adăuga că sunt un om căruia activitatea profesională îi aduce o satisfacție enormă.

Pentru mine, profesia de istoric este una din cele mai interesante, deoarece îți oferă posibilități mult mai ample de a înțelege lumea care te înconjoară, decât ar fi posibil fără exercițiul nostru profesional. În plus, activitatea de predare îmi oferă o sursă constantă de optimism, deoarece, în pofida tuturor condițiilor economice și politice complicate din țară, interacționez cu studenți excelenți, iar aceasta îmi insuflă încrederea că nu totul este pierdut și că există o speranță pentru ziua de mâine.

Cartea dvs. Vecini în vremuri de restriște – Stat, antisemitism și Holocaust în Basarabia și Transnistria a apărut recent la Editura Polirom, fiind o traducere a volumului publicat inițial în engleză, în 2016, la Cambridge University Press. Care a fost punctul de plecare în scrierea acestei cărți și prin ce credeți că este aceasta importantă în contextul studiilor – nu chiar puține – despre Holocaust?

Diana Dumitru: Punctul de plecare al acestei cărți a fost o altă carte. Astfel, în 2003 am citit volumul lui Jan Gross, Neighbors, în care istoricul american de origine poloneză a descris pogromul organizat de polonezi în iulie 1941 împotriva evreilor conlocuitori într-un orășel al cărui nume îl cunosc astăzi foarte mulți – Jedwabne.

Această lectură mi-a pus o mulțime de semne de întrebare. Două dintre ele m-au chinuit cel mai mult: i) dar ce relații au fost oare între evrei și creștini în spațiul în care eu m-am născut? ii) oare de ce eu, istoric cu studii de doctorat, cunosc atât de puțin despre istoria evreilor basarabeni? Reflectând asupra acestor întrebări, am înțeles că pregătirea mea profesională din anii 90 în Republica Moldova, a fost cumva distorsionată de paradigma dominantă de abordare a istoriei naționale.

Acea paradigmă nu lăsa loc (și nici astăzi nu prea lasă) pentru cercetarea și predarea istoriei minorităților naționale, mai ales a paginilor tragice. Rolul de victimă rămâne a fi unul ferm atribuit exclusiv grupului majoritar – nouă, moldovenilor. Iar autorii care vin cu detalii asupra acelor pagini de istorie din care să reiasă că și noi am victimizat pe alții sunt priviți imediat cu suspiciune și ostilitate. Corespunzător, nu e de mirare că istoricii moldoveni nu prea au chef să se implice în studierea unor astfel de teme.

Importanța cercetării mele, în comparație alte studii pe tema Holocaustului din România, ține anume de tentativa de elucidare a unei dimensiuni sociale. Cea mai mare parte a publicațiilor existente se axează pe analiza factorului politic, a regimului care a “modelat” Holocaustul în varianta sa românească. Pe când, studiul pe care l-am realizat eu, și-a propus să afle cum s-au comportat oamenii de rând în acele vremuri cumplite și care a fost atitudinea lor față de vecinii evrei deveniți țintă a politicilor de distrugere implementate de autorități.

Rezumând, pe cât se poate, tema cărții dvs., aș spune că aceasta oferă o perspectivă insolită asupra Holocaustului din Basarabia și Transnistria (nu actuala auto-proclamată republică separatistă, ci Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească din componența URSS), comparând implicarea civililor non-evrei în jefuirea, denunțarea și uciderea evreilor locali sau deportați în urma intervenției armate româno-germane din vara anului 1941, când aceste teritorii au fost (re)dobândite vremelnic de către România. Care au fost metodologia și sursele folosite în analiza dvs și, totodată, care sunt principalele concluzii la care ați ajuns?

Diana Dumitru: Cea mai importantă componentă metodologică este comparația. Această comparație analizează atent două populații din două teritorii adiacente, care până în 1918 au avut o istorie, economie, structură politică și probleme sociale foarte similare – ambele teritorii ce au făcut parte din Imperiului Țarist timp de peste un secol.

În perioada interbelică, teritoriile date vor fi în componența unor state diferite, cu politici și ideologii total opuse; iar din vara anului 1941 și până în 1944 ambele regiuni vor fi controlate de autoritățile antonesciene.

În mare parte, ideea acestei comparații a decurs dintr-o observație inițială că în Transnistria, spre deosebire de Basarabia, nu puteam găsi referințe în sursele primare la acțiuni de violență în masă ale populației civile locale împotriva evreilor.

Am început o comparație riguroasă, studiind o mulțime de surse care se verificau reciproc și care mă asigurau că informația furnizată este una veridică. Astfel, trei grupuri mari de documente au stat la baza cercetării mele: i) documentele de arhivă, produse de autoritățile românești și sovietice; ii) mărturiile supraviețuitorilor evrei, mai ales acele părți ale lor care făceau referință la interacțiunile cu creștinii; iii) mărturiile creștinilor martori oculari ai Holocaustului.

Rezultatele acestei cercetări, care a durat aproape un deceniu, au demonstrat, în linii mari (fără a nega existența diferențelor pe plan individual), că creștinii din Basarabia au acționat cu o mai mare ostilitate și indiferență față de evrei în perioada Holocaustului, în comparație cu populația civilă din Transnistria, care a avut o atitudine mai binevoitoare și mai puțin ostilă față de acest grup minoritar. Această diferență constatată a fost explicată prin schimbările implementate (sau nu, în cazul antisemitismului care a continuat nestingherit în Basarabia) în perioada interbelică la nivel oficial.

Foto: EVREICE DIN CHIŞINĂU, ÎNAINTE DE EXECUŢIE (SEPT. 1941) / FOTO: ARH. USHMM

Citește tot articolul pe Sinopsis