Groenlanda: mizele și zonele de umbră ale negocierilor privind accesul militar cerut de Donald Trump

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Analiză Le Monde via Rador: Discuțiile au început între Danemarca și Statele Unite în jurul unui acord privind ambițiile americane. Președintele american, care dorește un „acces total” la insulă „fără limită” de timp, pare acum angajat într-o negociere mai clasică pentru instalarea de baze în afara granițelor sale.

Deși președintele american și-a mai îndulcit tonul declarațiilor în timpul Forumului Economic de la Davos, în Elveția, joi, 22 ianuarie, în privința ambițiilor sale legate de Groenlanda, au început discuții tehnice pentru ca un „acord” să poată fi găsit cu Danemarca și aliații din cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), în vederea concretizării acestor ambiții. Acestea vizează în principal deschiderea unor noi „accesuri militare” „fără limită”, pe insula inuită, a precizat Donald Trump la Fox News, joi seara.

Un „document-cadru de lucru” a fost astfel redactat și prezentat aliaților chiar joi. Ambasadorii statelor membre ale Alianței Atlantice au fost „informați” ulterior, potrivit unei surse NATO. Secretarul general al NATO, Mark Rutte, a discutat, la rândul său, subiectul cu prim-ministrul Danemarcei, Mette Frederiksen, vineri, pentru a-i prezenta opțiunile aflate pe masă. Donald Trump a declarat că așteaptă un rezultat al acestor discuții „în termen de două săptămâni”.

În acest stadiu, modul în care aceste negocieri se înscriu în cadrul juridic existent, în vigoare de la al Doilea Război Mondial și modificat în 2004, rămâne neclar. Însă, dincolo de poziționări și după două săptămâni de criză, americanii par acum angajați într-un ciclu de negocieri mai clasic, așa cum procedează toate marile puteri militare atunci când instalează baze în afara propriilor granițe. Negocieri în care prezența soldaților este negociată, uneori la un cost ridicat.

În Groenlanda, americanii nu sunt „suverani”, dar amploarea prerogativelor lor este deja considerabilă. Potrivit acordului semnat în 1951 între Danemarca și Statele Unite, aceștia beneficiază de o „jurisdicție exclusivă” asupra „zonei lor de apărare”, în prezent limitată la baza Pituffik, pe coasta de est a Groenlandei, și fără contra-prestație financiară. Statele Unite au, așadar, dreptul de a amenaja această zonă, de a construi instalații și de a controla mișcările navelor și aeronavelor în interiorul și în apropierea bazei.

Zona de apărare „constituie, de facto, un protectorat al Washingtonului”, estimau cercetătorii Philippe Gros și Elie Tenenbaum într-o notă publicată în 2020 pentru Institutul Francez pentru Relații Internaționale. Singura concesie simbolică: obligația Statelor Unite de a arbora, alături de drapelul american, steagurile Danemarcei și Groenlandei.

Președintele american pare astăzi tentat să negocieze crearea altor „zone de apărare” similare sau să extindă foarte mult baza Pituffik. Scopul este de a obține un „acces total” la Groenlanda, „fără limită” de timp, a precizat Trump. Însă, încă o dată, textele aflate în vigoare îi permit deja acest lucru. Singura formalitate pe care Statele Unite trebuie să o respecte este aceea de a „consulta” și „informa” în prealabil Danemarca și Groenlanda.

După tensiunile din ultimele săptămâni, noua abordare a Statelor Unite față de insulă pare comparabilă cu cea aplicată în cazul multor alte amplasamente militare din lume. Ea constă în negocierea unui maximum de drepturi în schimbul unui minimum de concesii. Cel mai adesea, este vorba de o chirie plătită țării gazdă pentru ocuparea terenurilor sau utilizarea spațiilor maritime și aeriene. În cazul Groenlandei, problema accesului la resursele miniere ale insulei planează de asemenea în fundal.

Acest pragmatism a putut fi observat recent în gestionarea cazului bazei Diego Garcia, situată în arhipelagul Chagos, în mijlocul Oceanului Indian, indispensabilă operațiunilor americane în Orientul Mijlociu și în Indo-Pacific. Până în septembrie 2025, acest teritoriu se afla sub suveranitate britanică. În practică, Statele Unite îl foloseau ca bază de tranzit pentru submarinele, bombardierele și capacitățile lor avansate de informații, inclusiv spațiale.

În urma unui litigiu vechi de mai mulți ani, Londra a preferat să restituie suveranitatea asupra acestui arhipelag Republicii Mauritius, în schimbul unei chirii anuale de 101 milioane de lire sterline (115 milioane de euro), cu posibilitate de reînnoire pentru cel puțin nouăzeci și nouă de ani. În ciuda unei declarații a lui Donald Trump, din 20 ianuarie, pe rețeaua sa Truth Social, în care considera această decizie un „act de mare stupiditate”, acest acord a fost larg susținut de Statele Unite, care au semnat ele însele un contract de exploatare de 656 milioane de dolari (556,6 milioane de euro), pe 13 ianuarie, cu o companie privată, Amentum.

La fel și în Djibouti: Statele Unite plătesc de peste douăzeci de ani o rentă relativ ridicată micii republici din Cornul Africii pentru a-și asigura mai multe baze pe teritoriul său strategic, pe malul Mării Roșii. Djibouti este esențial pentru operațiunile americane de combatere a terorismului în Africa și Orientul Mijlociu. Pentru a dispune de acest punct de acces, unde sunt staționați 5.000 de soldați și o bază de drone, Washingtonul plătește zeci de milioane de dolari anual, în afara costurilor de operare.

Această prezență face obiectul unor renegocieri dure la intervale regulate, Djibouti transformând prezența militară a statelor terțe într-o parte semnificativă a produsului său intern brut. Franța știe acest lucru. În 2024, a fost nevoită să accepte majorarea contribuției pentru a-și păstra baza istorică. Plata anuală a crescut de la 30 de milioane la 85 de milioane de euro. În toate cazurile, Djibouti rămâne suveran pe teritoriul său.

Unul dintre rarele exemple de suveranitate extinsă asupra unei baze militare este cel de care dispun britanicii în Cipru, în enclavele Akrotiri și Dhekelia, încă de la independența insulei, în 1960. Calificate drept „zone de suveranitate” (Sovereign Base Areas) de către Regatul Unit, aceste două enclave vaste (150 km² în total) găzduiesc cea mai mare bază aeriană a aviației britanice din străinătate și capacități puternice de colectare a informațiilor în Mediterana.

Dar și aici, această suveranitate este în principal juridică, deoarece Londra deține doar 40% din terenuri. Mai multe mii de ciprioți trăiesc în aceste zone cu vocație în principal militară, inclusiv agricultori. Crearea unor noi „zone de apărare” americane în Groenlanda sau extinderea bazei Pituffik ar putea semăna cu acest sistem britanic aplicat în Cipru.

În toate cazurile, instalarea bazelor militare într-o țară terță, în special când este vorba despre Statele Unite, face obiectul unor negocieri dure, cu un grad variabil de atingere a suveranității statelor gazdă. Staționarea trupelor este reglementată printr-un acord privind „statutul forțelor” (Status of Forces Agreement – SOFA), care definește, printre altele, regimul juridic aplicabil personalului militar și familiilor acestuia. Aceste acorduri încearcă, de regulă, să echilibreze suveranitatea națională a statului gazdă, dorința acestuia de a beneficia de „garanții de securitate” și anumite clauze de extrateritorialitate solicitate de statul oaspete.

Pot exista însă zone gri sau chiar adevărate „găuri negre” în aceste prevederi. Este cazul închisorii din baza navală Guantanamo, în Cuba. Statele Unite au decis unilateral statutul său extrateritorial la începutul anilor 2000, pentru gestionarea deținuților jihadiști, în timp ce contractul de închiriere cu Cuba, semnat în 1934, este pe durată nedeterminată — fapt contestat de Havana.

Traducere Rador: Ruxandra Lambru