Gazzetta dello Sport: A murit Mircea Lucescu, un vizionar al fotbalului / Patern, inteligent, revoluționar, a fost Nikola Tesla al fotbalului. A câștigat 36 de trofee la cârma a 8 echipe, a lansat sute de jucători de nivel înalt și a inventat analiza meciurilor

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Adevărata măreție a lui Mircea Lucescu se vede aici: astăzi toată lumea vorbește despre analiza meciurilor, dar el a fost cel care a inventat-o. O făcea deja în România, pe vremea lui Ceaușescu, cu mijloacele disponibile la acea vreme. Împrumuta de la cea mai apropiată școală cei mai buni opt elevi și îi așeza pe fiecare într-un sector al stadionului, cu sarcina de a nota la fiecare sfert de oră pozițiile jucătorilor.

A doua zi aduna bilețelele, își făcea o idee precisă despre meci și a doua zi le explica jucătorilor de la Dinamo București cum jucaseră. Odată cu tehnologia, lucrurile s-au schimbat și, când a ajuns în Italia, la Pisa, în 1990, înainte chiar de atacanți și fundași laterali, i-a cerut președintelui Anconetani un videorecorder, scrie Gazzetta dello Sport, marți seara, într-un portret al legendarului Mircea Lucescu.

Romanian manager Mircea Lucescu has passed away at 80 years old tonight. 💔🇷🇴

Rest in peace, Mircea. 🕊️ pic.twitter.com/R0st1G5nZI

— Fabrizio Romano (@FabrizioRomano) April 7, 2026

Mircea Lucescu a fost Nikola Tesla al fotbalului, un geniu neconvențional care a inventat atât pentru sine, cât și pentru ceilalți. Un revoluționar inteligent, un vizionar care nu se limita la obișnuit, ci știa să privească dincolo de aparențe.

Pentru el ar putea vorbi palmaresul: cele 36 de trofee câștigate la cârma a 8 echipe diferite, sau sutele de jucători lansați în fotbalul de top, spectacolul pe care a știut să-l pună în scenă sau ultimul act de dragoste care, la câteva luni după o problemă respiratorie care l-a dus la spital, l-a adus la 80 de ani pe banca unei echipe a României aflate în dificultate, încercând să se califice la Cupa Mondială.

Dar mai mult decât toate vorbește o statuie, a lui, care se afișa cu mândrie la Donețk, în fața Donbass Arena, la câteva sute de metri de cea a lui Lenin din piața principală. Câți oameni din lumea fotbalului au o astfel de statuie în timpul vieții sau al carierei? Poate ți-o fac după ce mori, cu siguranță nu ți-o fac dacă nu lași o amprentă, iar Lucescu a lăsat-o întotdeauna.

Ca jucător, era o extremă stânga neobosită, cu mușchii abdominali sculptați chiar și atunci când nu erau necesari. L-a ajutat pe Georgescu să câștige Gheata de Aur cu centrările sale la Dinamo, apoi cutremurul de la București l-a lăsat fără casă și s-a mutat la Hunedoara, în Transilvania, unde pe lângă faptul că juca, antrena, scria editoriale în ziare și, în timpul liber, a compus chiar și imnul echipei. Acolo a început să-și aducă fotbalul neconvențional pe banca de rezerve.

Gândirea lui Lucescu pornea de la un axiom: dacă toată lumea face un lucru într-un anumit fel, asta nu înseamnă că acela este cel mai bun mod de a-l face.

În România, campionatele trebuiau câștigate de Steaua, echipa fiului lui Ceaușescu? El, cu Dinamo, practica cel mai bun fotbal cu băieți aduși din sate, până la punctul în care dictatorul i-a încredințat la un moment dat naționala pentru a o revitaliza.

În fotbalul italian din anii ’80-’90 te salvau închiderile și mijlocașii-ucigași? El vorbea despre posesia mingii și spațierea jocului, și îi punea să joace pe cei cu picioare bune.

În Ucraina, de treizeci de ani domnea dictatura tactică a lui Lobanovski, doi atacanți și fundașul liber? El a răsturnat fotbalul colonelului, a înecat atacurile sovietice în mlaștinile ofsaidului și a doborât superioritatea pe care toți o considerau de la sine înțeleasă a lui Dinamo Kiev: până la urmă, timp de 12 ani, echipa de bătut a devenit propria lui Șahtior.

Dacă îi vorbeai despre 4-3-3 și alte scheme, strâmba din nas: „Nu antrenez scheme, ci idei”. „Lucescu schimbă rolurile jucătorilor”, se spunea, dar nu era adevărat: Lucescu îi antrena pe jucători să-și înțeleagă sportul.

Pentru a le insufla principii, Lucescu stabilea niște reguli clare. De la jucătorii săi cerea, în primul rând, o bună educație la toate nivelurile, inclusiv în materie de igienă și cultură, apoi devotament și disciplină. La fiecare deplasare, îi ducea pe jucători, pe cheltuiala sa, să viziteze un monument, un muzeu sau un loc de interes istoric local, chiar dacă asta însemna să sară peste antrenamentul de finisare. Dacă nu aveau ghid, le făcea el turul în toate cele opt limbi pe care le vorbea.

„Sunt băieți norocoși, călătoresc prin lume, nu pot vedea doar stadioane și hoteluri. Dacă fiul tău te întreabă ce ai văzut la Roma, la Paris, ce îi răspunzi?”. Era mulțumit dacă se căsătoreau tineri, pentru că „un soț este matur, iar un iubit poate că este”. Nu dădea amenzi, vorbea și se explica. Dar dacă trebuia să ducă o luptă de principiu, o ducea: la Brescia l-a debutat în Anglo-italiano pe Pirlo, în vârstă de șaisprezece ani, care a făcut câteva greșeli, iar în vestiar, pentru a proteja un copil în care văzuse viitorul, s-a certat urât cu liderul prezentului, Luzardi.

În fotbalul frenetic de astăzi, în care dacă nu ridici o cupă mâine, ești considerat slab, Lucescu părea un mamut printre elefanți. Revoluțiile lui nu erau de tip „sofficino”, de încălzit și pus în practică, ci aveau nevoie de timp: „Un antrenor are nevoie de cel puțin trei luni pentru a transmite idei, automatisme, geometrii.

Uneori sunt necesare mai multe, chiar și șase”. A spus asta când, în 1998, a preluat Interul. Ddupă trei luni, ideile nu au prins rădăcini și a demisionat. I-a mers bine când a găsit președinți vizionari ca el. Gino Corioni la Brescia, de exemplu, a obținut cu el rezultate excelente și a admirat la Rigamonti șutul cu stângul al lui Hagi, unul dintre cele mai frumoase din toate timpurile.

Capodopera a realizat-o împreună cu Rinat Akhmetov, magnatul ucrainean al oțelului cu un vis în stilul lui Fitzcarraldo: să aducă un fotbal poetic și câștigător în Europa de frontieră, la Donețk.

I-a dat mână liberă lui Lucescu, l-a lăsat să amenajeze după bunul plac un centru sportiv mare cât un sat și a îmbrățișat în totalitate filosofia sa, inclusiv o altă regulă a sa: sistemul trebuie să fie impermeabil la piață; dacă vând un jucător, trebuie să am altul deja pregătit în echipă. „Există două moduri de a câștiga: cu bani sau cu tineri. Cu bani câștigi cât timp țin banii, în al doilea caz continui”. Așa a luat naștere „Brazilia Ucrainei”.

Lucescu a fost întotdeauna fascinat de fotbalul brazilian, încă de pe vremea când juca, iar la Cupa Mondială din 1970 a făcut schimb de tricouri cu Pelé. La Șahtior a început să-i aducă cu zecile, foarte tineri, a încercat chiar și cu Neymar, în vârstă de șaisprezece ani.

Pentru ei, făcând excepție de la obiceiurile sovietice, a permis prezența consolei Playstation în sala de șah și organizarea unui churrasco pe malul lacului din centrul sportiv. A fost capodopera sa: un circ al miracolelor care, în vreo doisprezece ani, a adus la Donețk o Cupă UEFA („Dar știi cât de greu e să câștigi cu o echipă din Est în fotbalul ăsta?”) și a făcut marile echipe să tremure.

Visul lui Akhmedov și Lucescu a fost distrus doar de obuzele războiului civil. La fel s-a întâmplat și la Kiev, unde într-o seară s-a trezit crezând că sunt artificii, dar de fapt erau rachete rusești: și-a folosit influența pentru a-și scoate băieții din țară împreună cu familiile, apoi a plecat și el, cu mașina. La Dinamo, cu câțiva ani înainte, îl chemase aproape în glumă: „Credeam că vor sfaturi de prietenie, mi-au oferit echipa”. Era ca și cum Sacchi ar fi mers la Inter sau Guardiola la Real, a divizat națiunea.

Nu i-a păsat, și a câștigat și aici. La un moment dat aveau în casă vreo douăzeci de milioane și l-au întrebat pe cine să cumpere, iar el: „Faceți-ne o sală de sport nouă, luați un autobuz pentru echipele de juniori, acestea sunt achizițiile care rămân”.

Lucescu, ca om de artă, era un comunicator desăvârșit și iubea Italia. Avea o casă pe malul lacului Garda, unde se întorcea cu plăcere; îi plăcea mâncarea italiană și își aducea provizii din toate colțurile lumii.

Împreună cu Ronaldo, la Inter, pusese la cale un mic schimb: el îi dădea portocale roșii care îi ajungeau direct din Sicilia, iar Ronaldo îi răsplătea cu sticle de bere braziliană. Îi plăcea viața dezordonată? Amin. „De ce faci asta, Ronie?”, i-a spus într-o zi. „Domnule, viața e una singură”, a fost răspunsul.

Îi străluceau ochii dacă îi menționai pe necunoscutul Ilsinho, spunea că avea cel mai bun dribling din lume și zâmbea ca un tată când povestea că nu a reușit să se impună pentru că la fiecare pauză se întorcea din Brazilia cu 7 kilograme de balast.

Întrerupea interviurile ca să te întrebe noutățile din politica italiană sau dacă pizzeria aia de lângă stadionul din Brescia mai există, îți trimitea o melodie românească și apoi te suna să ți-o explice. Nu-i plăcea VAR-ul pentru că schimba justiția cu emoțiile, nu credea în Arabia așa cum nu crezuse cu zece ani în urmă în China, îi plăcea mai mult Serie B decât Serie A pentru că „este campionatul antrenorilor, nu câștigă neapărat cine are bani”.

În conferințele de presă, vorbea foarte mult despre jucători: „Simeone compensează picioarele cu inteligența, va fi un mare antrenor”, „Dați-i timp lui Calhanoglu să înțeleagă Italia și veți vedea”, „Douglas Costa e mai bun decât James”, „Zabarnyi și Mikolenko nu-i cunoașteți, dar peste doi ani vor putea juca titulari în orice echipă”, „Fernandinho e ca Pirlo”, „Diferența dintre Witsel și Pogba este vârsta”, „Mkhitaryan, cu mintea pe care o are, va juca cât va dori”. La început părea că exagerează, dar, privind în urmă, a avut aproape întotdeauna dreptate. Cum ar putea să nu ne surprindă cu profețiile sale cineva obișnuit să vadă dincolo de aparențe?

Cariera de antrenor a lui Mircea Lucescu s-a întins pe mai bine de patru decenii. Citește profilul complet pe G4Media.

Mircea Lucescu ve Hakan Çalhanoğlu’nun son sarılışı…
pic.twitter.com/zZftMEMZB7

— Le Marca Sports (@lemarcaspors_) April 7, 2026

Cariera de antrenor a lui Mircea Lucescu

• 1979-1982 Corvinul Hunedoara
• 1981-1986 România
• 1985-1990 Dinamo
• 1990-1991 Pisa
• 1991-1995 Brescia
• 1995-1996 Brescia
• 1996 Reggiana
• 1997-1998 Rapid București
• 1998-1999 Inter Milano
• 1999-2000 Rapid București
• 2000-2002 Galatasaray
• 2002-2004 Beșiktaș
• 2004-2016 Șahtior Donețk
• 2016-2017 Zenit St. Petersburg
• 2017-2019 Naționala Turciei
• 2020-2023 Dinamo Kiev
• 2024-2026 Naționala României.