Fusta scurtă n-a fost niciodată scuză / Cifrele dramatice ale agresiunilor împotriva femeilor / Mărturiile a trei tinere, abuzate de foștii parteneri

Într-o țară în care se dezbate încă dacă o femeie „merită” ceea ce i s-a întâmplat în funcție de lungimea fustei sau de ora la care s-a întors acasă, România rămâne prinsă într-o mentalitate periculoasă. O mentalitate în care vina nu e pusă niciodată acolo unde trebuie: pe agresor.

Nu contează cum te îmbraci. În România, femeile continuă să fie violate, agresate, ucise de parteneri, tați, unchi sau vecini, indiferent dacă poartă jeanși, trening sau rochie de birou. Conform unui studiu al Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, una din patru femei din România a fost victima violenței fizice sau sexuale de-a lungul vieții. Asta înseamnă milioane de femei. Iar asta e doar statistica declarată. Ce rămâne nevăzut e de-a dreptul înspăimântător.

În 2023, în România au fost înregistrate peste 54.000 de cazuri de violență domestică, potrivit datelor Ministerului Afacerilor Interne. Dintre acestea, mai bine de 4.000 au fost fapte de viol. Iar în primele două luni ale anului 2024, deja au fost raportate peste 19.000 de cazuri noi, ceea ce indică o creștere alarmantă. Aproape 75% dintre victime sunt femei, iar în peste 85% dintre cazuri, agresorii sunt soții sau concubinii.

În primele patru luni ale anului 2025, poliția a intervenit deja în peste 40.000 de cazuri de violență domestică, potrivit IGPR. S-au înregistrat 15.457 de fapte penale, iar în 726 de cazuri, agresorii au fost obligați să poarte brățări electronice de supraveghere. În același timp, în peste 2.600 de situații, victimele au refuzat această măsură de teamă sau din lipsă de încredere în sistem.

În spatele fiecărui număr e o poveste de groază. Femei cărora le-a fost mai rușine să-și spună povestea decât să fie băute. Femei care au tăcut din gură după viol, de rușine. Femei care au fost omorâte cu ordinul de protecție în buzunar. Femei care au suportat abuzul ani de zile fie el psihic, fizic sau emoțional pentru că trăim într-o societate în care o parte importantă își dorește de la femei să stea la cratiță și să se obișnuiască cu abuzul, indiferent de forma sa.

Am stat de vorbă cu trei dintre victimele abuzurilor fizice, psihice sau emoționale.  Din motive lesne de înțeles, au preferat anonimatul:

Victima 1, 23 de ani:

„Aveam 17 ani când am plecat cu el la mare. Eram îndrăgostită, sau cel puțin așa credeam. Într-o noapte, după ce a băut prea mult, a început să mă acuze că mă uitasem la alt băiat. Era furios, agresiv. M-a închis în cameră și mi-a spus că dacă nu sunt a lui, n-o să fiu a nimănui. Apoi m-a trântit pe pat și m-a violat. L-am rugat să se oprească, am plâns, am țipat. Nimic n-a contat.

Acum am 23 de ani. Încă am coșmaruri. Încă tresar când aud o voce ridicată. Dar știu că am supraviețuit. Și mai știu ceva: nu a fost iubire. Niciodată. A fost control, posesivitate și violență. Și dacă pot să spun cu voce tare povestea mea, e doar ca alta să nu mai tacă. Nu e vina ta. Nu e rușinea ta. Nu trebuie să rămâi.”„

Victima 2, 33 de ani:

 „Timp de zece ani, nu mi s-a permis să simt. Să plâng. Să spun că doare. De fiecare dată când încercam să vorbesc despre ce simt, îmi spunea că exagerez, că sunt prea sensibilă, că dramatizez. Mă făcea să cred că emoțiile mele sunt o problemă. Că sunt o problemă.”

Acum am 33 de ani. Și cel mai greu lucru pe care l-am făcut a fost să-mi dau voie să simt din nou. Să plâng fără rușine. Să spun: „Nu sunt bine” și să nu mă mai urăsc pentru asta. Încă învăț ce înseamnă să te iubești după ce ai fost învățată că ești defectă. Dar știu acum că lacrimile nu sunt o slăbiciune. Sunt începutul unei vindecări.”

Victima 3:

„Nu mai acceptam violența nici măcar din priviri. Pentru că o trăisem deja – de la tata încolo. Așa că atunci când m-a lovit, mi-a spus că e vina mea. Că dacă nu l-aș enerva, dacă aș ști să tac, n-ar ajunge să mă lovească. M-am întrebat: ce-am făcut greșit? Dar nu era nimic greșit la mine. Greșit era tot ce învățasem despre iubire.

Pentru mine, coșmarul n-a fost doar fizic. Da, am luat bătaie. O luam la pachet cu fratele meu. Era parte din rutina casei. Dar mai rău decât orice vânătaie a fost terorismul psihic. Cuvintele care nu pleacă. Așteptarea tăcerii. Disprețul rece, calculat. Sentimentul că nu valorez nimic și că orice emoție a mea e prea mult. Prea slabă. Prea greșită.

Fac terapie de zece ani. Încerc, pas cu pas, să-mi reconfigurez tot sistemul. Gândurile. Reacțiile. Inima. Să învăț că nu trebuie să cer voie să simt. Că nu e rușinos să plângi. Că nu trebuie să fiu mereu ‘puternică’ în fața celor care mă distrug. Dar știu că o să rămân cu asta. O să trăiesc cu o anxietate generalizată care nu pleacă niciodată cu totul. O port în mine, în piept, în respirație.

Dar o spun azi, clar și cu voce tare: nu e vina mea. N-a fost niciodată. Și dacă cineva îți spune că merită să te rănească pentru că tu ‘provoci’, fugi. Nu-ți recalibra tu sufletul ca să-i fie lui bine. Nu-ți muta limitele pentru ca el să nu se enerveze. Nu-ți trăi viața cerându-ți scuze pentru că simți.”  

România nu a fost niciodată un spațiu sigur pentru femei. La sfârșitul secolului XIX, femeile nu aveau dreptul de a vota, de a divorța ușor sau de a-și păstra copiii în caz de separare. Până în anul 2000, violul conjugal nu era recunoscut ca infracțiune. Abia în 2012 a fost introdus un cadru legislativ pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, iar în 2018 s-a reglementat utilizarea brățărilor electronice pentru agresori, proiect care abia în 2022 a fost pilotat cu adevărat.

Am făcut pași, dar prea mici. Adesea, femeile din România trăiesc în spatele ușilor închise, înfricoșate, rușinate și blamate. De familie, de comunitate, de autorități. Se tem să vorbească pentru că știu că vor fi întrebate: „Dar ce ai făcut?”, „Cum erai îmbrăcată?”, „Nu l-ai provocat?”

Realitatea este că, în România, o femeie este ucisă în medie la fiecare 7 zile de partenerul ei. Aceste crime sunt vârful icebergului. În spate, rămân mii de femei agresate, umilite, controlate, izolate – victime ale unei culturi a fricii și ale unui sistem care le trădează constant.

Mărturiile lor nu sunt un caz izolat. E o realitate cotidiană, ascunsă în spatele statisticilor și al zidurilor groase. Femeile trăiesc terorizate în propriile case, într-un stat care le cere dovezi, dar nu le oferă siguranță.

Într-un climat în care victima e anchetată mai mult decât agresorul, niciun material textil nu oferă protecție. Nici bluza închisă până la gât, nici pantalonii largi, nici machiajul discret. În ochii unui sistem care tolerează abuzul prin nepăsare, tăcere și vinovăție transferată, femeile rămân vulnerabile.

E timpul să înțelegem un adevăr simplu, dar dureros: nu hainele provoacă violul. Nu atitudinea, nu ora din noapte, nu stilul de viață. Ci lipsa educației, impunitatea agresorilor, lipsa de reacție a poliției, tăcerea societății. Într-o țară în care un agresor sexual scapă adesea cu o amendă sau cu o pedeapsă cu suspendare, mesajul transmis este clar: poți face asta. Și vei scăpa.

România este țara în care, potrivit unui raport al Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse, în 2022 doar 15% dintre victimele violenței domestice au cerut sprijinul unui adăpost sau al unei organizații specializate. Restul au rămas în casele unde erau abuzate, de teamă, de rușine sau pentru că nu aveau unde să meargă.

Amuza Antonio, sociolog și profesor universitar, spune după Barometrul violenței de gen 2022. Violența împotriva femeilor în România: reprezentări, percepții următoarele concluzii „Educația pentru egalitate de gen lipsește din școli. Campaniile de informare sunt rare și adesea formale. În schimb, rețelele sociale și canalele de televiziune abundă în mesaje care trivializează abuzul sau îl transformă în spectacol. În timp ce politicienii vorbesc despre familie ca „nucleul societății”, ignoră realitatea celor care trăiesc în spatele ușilor închise, înfricoșate de proprii parteneri.

Barometrul arată nu doar o toleranță socială îngrijorătoare față de violența împotriva femeilor, ci și o disfuncționalitate structurală în colectarea și folosirea datelor, care reflectă cât de adânc este înrădăcinată cultura tăcerii și a complicității instituționale. Când o societate eșuează în a numi corect violența, în a recunoaște specificul ei de gen și în a o vizibiliza sistematic, nu este doar o problemă de politici publice, ci o criză a contractului social dintre cetățeni și stat. Violența domestică nu e un ‘accident’ al relațiilor intime, ci o formă legitimatoare a ierarhiilor de gen perpetuate prin stereotipuri, frică și indiferență colectivă.”

De asemenea, conform IRES „Aproape unul din zece participanți la studiul Femei și bărbați din România recunosc că au fost, la un moment dat, victime ale agresiunilor sau abuzurilor verbale din partea partenerului sau a partenerei de viață. 12% dintre femei au indicat că au fost expuse atât agresiunilor verbale, cât și celor fizice din partea partenerului de viață, în pondere mai ridicată acelea din categoria de vârstă de peste 65 de ani.”

Femeile din România au obosit să fie prudente, să se teamă, să se justifice. Au nevoie de protecție reală, de legi aplicate, de polițiști instruiți, de judecători care înțeleg traumele. Au nevoie de o societate care să nu le mai pună întrebări greșite.

Până atunci, un lucru e cert: nu contează cum te îmbraci. Contează în ce țară trăiești. Și cât valorează viața ta pentru ea.

Pentru acest lucru voi fi prezentă la protestul pentru siguranța femeii din data de 3 iunie 2025.