După căderea regimului comunist ateismul și anti-fascismul au căzut în desuetudine. Efectele se văd clar astăzi

Unul dintre efectele perverse de după căderea regimurilor comuniste a fost discreditarea în bună măsură a ateismului și a anti-fascismului, compromise în ochii opiniei publice de anexarea lor de către propaganda comunistă.

Ateismul nu a fost inventat de comuniști, care nu dețin nici monopolul anti-fascismului. După 1917 bolșevicii și după 1945 comuniștii la putere în alte țări au persecutat cultele religioase și credincioșii, înlocuind religiile cu religia seculară numit marxism-leninism (de altfel, și naziștii au persecutat, selectiv, credincioșii, mai ales pe catolici și pe unii neo-protestanți. Evreii erau persecutați pe criterii de rasă și nu ca adepți ai iudaismului). Tot comuniștii îi etichetau imediat după 1945 pe adversarii politici drept „fasciști”.

După 1989 și prăbușirea regimurilor comuniste, respingerea ideologiei comuniste a inclus și respingerea ateismului și anti-fascismului. Așa se face că în România de azi, dacă ești ateu sau doar dacă exprimi o critică la adresa religiei sau la adresa unor culte religioase riști să fii etichetat drept „comunist”. La fel, dacă îi critici pe cei care fac propagandă legionară, îl ridică în slăvi pe Antonescu sau fac afirmații antisemite.

Religiozitatea în public și mai ales ortodoxismul agresiv au devenit regula pentru politicieni și nu numai pentru ei, mai ales în campaniile electorale unde se încinge de fiecare dată o competiție pentru care este mai evlavios. Ipocrizia acestor manifestări este greu de suportat.

Mai grav însă este creșterea influența extremei drepte în România. Naționalismul, încurajat de regimul comunist începând cu anii ’60 și folosit din plin de Nicolae Ceaușescu spre sfârșitul anilor ’80 ca o diversiune la situația din ce în ce mai precară a populației, confruntată cu lipsuri de toate felurile, a explodat după 1990, luând uneori forme extreme.

Așa se face că în perioada aderării României la NATO și Uniunea Europeană, pe fondul amplificării discursului eroizant la adresa unor personaje din trecutul fascist, ca Ion Antonescu sau Corneliu Zelea Codreanu, autoritățile au fost nevoite să incrimineze o astfel de apologie, ca și propaganda legionară. Numai că până recent legea (ordonanța de urgență 31/2002) n-a fost aplicată și discursul fascizant a început să fie din ce în ce mai prezent.

În paralel, legăturile cu fascismul ale unor personalități interbelice ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Nicolae Paulescu, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vintilă Horia și alții au fost băgate sub preș, iar cei care au atras atenția asupra acestor legături au fost calificați adeseori drept … ați ghicit, comuniști!

Dar asta nu e totul, unii clerici ortodocși au început să promoveze un discurs de reabilitare a Mișcării legionare, iar Biserica Ortodoxă Română a canonizat recent mai mulți clerici care au avut legături strânse cu Mișcarea Legionară.

Mai multe culte neo-protestante au fost implicate în sprijinirea referendumului (eșuat) “pentru familie” din 2018, care au promovat o narațiune abia mascat homofobă, importând în România și discursul anti-avort atât de curent în Statele Unite.

Mai grav însă este tot mai frecventa îndoctrinare religioasă practicată în unele școli, în absența unei reacții a părinților.

Și ajungem la situația politică din România de azi în care în turul întâi al alegrilor prezidențiale anulate din 24 noiembrie pe primul loc s-a situat un candidat care face în mod frecvent apologia lui Antonescu și a Mișcării Legionare (și chiar este sub cercetare penală pentru asta) și e mai tot timpul cu Dumnezeu în gură și în care în alegerile prezidențiale repetate pe primul loc în sondaje este o copie a celui de mai sus, numai că mai agresivă, cu unele metode copiate din arsenalul Mișcării Legionare. Iar în parlament au intrat trei partide calificate drept extremiste care dețin 1/3 din mandate, o situație fără precedent în ultimii 25 de ani.

Seamănă cu perioada interbelică în care extremismul de dreapta și ortodoxismul s-au împletit și au dat o lovitură de moartea firavei democrații din România?  Într-o anumită măsură da. Și atunci este legitim să ne întrebăm dacă atitudinea disprețuitoare chiar ostilă față de cei care atrag atenția asupra amestecului dintre religie și politică sau care avertizează asupra pericolului neo-fascist sau neo-legionar nu își are originea în această dizgrație în care au căzut ateismul și anti-fascismul. A fi ateu sau anti-fascist nu înseamnă a fi comunist au bolșevic, ci înseamnă a fi democrat, tot așa cum a fi anti-comunist nu înseamnă întotdeauna a fi democrat, atunci când încerci să reînvii ideologii și practici care acum 85 – 90 de ani au ucis democrația în România.