Drumul către Auschwitz nu era pavat cu indiferență. Nu trebuie să fim „oameni de acțiune” pentru a evita genocidele. Trebuie doar să ne asigurăm că nu-i ajutăm pe ucigași

Astăzi, chiar dacă se apropie a 75-a aniversare a eliberării Auschwitz-ului, pe 27 ianuarie, presa e plină de noi și noi știri despre delicte comise din ură și ideologii extreme. Eu sunt în viață pentru că bunicul meu din partea tatei a avut o presimțire sumbră și a început să caute disperat o cale de a scăpa din Germania în 1933.

”Când sunt aleși nebuni, e vremea să părăsești țara”, a spus el.

(articol de Rivka Weinberg, profesoară de filozofie la Facultatea Scripps din Claremont, California / The News York Times, via Rador)

Acum eu, și mulți alții, sunt convinsă, ne temem că ne paște o catastrofă și ne întrebăm cum ne-am putea păzi de ea. Școlarilor li se spune acum: „Fii un om de acțiune, nu un spectator!” Istoria, ni se spune, arată că, așa cum cică ar fi spus odată Edmund Burke, „Unicul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic.” Sau, în cuvintele istoricului Ian Kershaw: „Drumul către Auschwitz a fost construit de ură, dar pavat cu indiferență.” Aceste aforisme ne invocă în minte imagini sugestive cu bătrâni înțelepți trecându-și degetele prin bărbi lungi și albe, însă ei se înșală.

Cum au loc atrocitățile

Drumul către Auschwitz a fost construit de ură, dar nu a fost pavat cu indiferență. A fost pavat cu colaboraționism. Antisemitismul era adânc înrădăcinat în Europa cu secole înaintea Holocaustului, alimentându-i pe naziști cu numeroși colaboraționiști. În cursul Holocaustului populația, poliția și armata locală i-au ajutat adesea pe naziști. Nu întotdeauna, firește. Au existat opozanți (eroi) și spectatori (oameni de rând). Dar un lucru e limpede: în cursul Holocaustului, acolo unde populația locală era mai antisemită ea a tins către un colaboraționism mai mare, care a dus la o rată a asasinatelor vizibil mai ridicată.

Pentru a ucide anumiți oameni care trăiesc într-o populație, trebuie să ți se spună cine sunt ei și unde se află. Ai un ajutor chiar și mai mare atunci când poliția locală operează arestările în locul tău (cum au fost cazuri în Lituania, Franța și Ungaria).

Corelația dintre entuziasmul local și rata omuciderilor de tip genocid a Holocaustului e solidă și evidentă, după cum a fost documentată de Raul Hilberg și Hannah Arendt. În Bulgaria și Italia, unde cultura nu era antisemită, populația locală nu a colaborat la uciderea evreilor; cei mai mulți evrei bulgari și italieni au supraviețuit.

România și Ucraina, pe de altă parte, aveau culturi virulent antisemite și mulți români și ucraineni au participat activ la asasinarea evreilor. Puțini au supraviețuit. Polonia era și ea foarte antisemită și, cu toate că au existat polonezi care au adăpostit evrei, mulți alții i-au predat și le-au jefuit proprietățile. Unii au omorât evrei cu mâna lor. Foarte puțini evrei polonezi au supraviețuit.

Adevărul despre modul în care ajung să aibă loc crime morale masive este deopotrivă tulburător și consolator. E tulburător să accepți că atât de mulți oameni au participat la niște crime morale detestabile, dar e o consolare să realizezi că nu trebuie să fim eroi pentru a evita genocidele. Trebuie doar să ne asigurăm că nu-i ajutăm.

Realitățile omului de acțiune comparativ cu ale spectatorului

Ideologia omului de acțiune ne îndrumă să ne „ridicăm” contra bătăușilor și urii. Opoziția poate fi eficientă și poate inspira alți oameni, dar e periculoasă. Oamenii care intervin pentru a salva victime sau pentru a opri un delict se întâmplă adesea să moară în cursul tentativei.

E greu să fii un erou, să-ți riști siguranța proprie și obligațiile personale pentru a ajuta un străin. E și un lucru mare de cerut. Iar dacă le cerem oamenilor prea mult, moralitatea devine prea greu de atins – ceea ce, paradoxal, poate face imoralitatea prea ușor de atins. „Clar, a fi moral e prea greu, eu nu sunt un erou! Las-o baltă!”, ne putem imagina că gândesc oamenii.

Lecția incorectă pe care o deduce ideologia omului de acțiune de pe urma istoriei ignoră faptul că a comite niște crime masive necesită foarte mult ajutor. În schimb, conferă implicit absenței eroismului vina pentru catastrofa morală. Or, eroismul e ceva excepțional, sacru; cei mai mulți dintre noi nu suntem așa, nici nu am putea fi, deci într-un fel aici scăpăm de responsabilitate.

Cei mai mulți dintre noi suntem oameni de rând, nici cruzi, dar nici eroi. Adevărul este acela că atunci când oamenii îi pot ajuta pe alții să evite un dezastru, cu un cost neglijabil pentru ei înșiși, cei mai mulți dintre ei o fac. Cu o singură excepție: să nu fie plini de ură – în care caz, a fi un spectator este o treaptă mai sus de rolul de făptaș care teoretic le-ar fi revenit.

A sta cu mâinile în sân nu e o problemă. Lucrul de care trebuie să ne păzim e ura și colaboraționismul cu ura. Se întâmplă foarte rar ca oamenii care nu sunt motivați de ură să asiste senini la un delict grav și să nu facă nimic. (Cazul celebru al lui Kitty Genovese, femeia înjunghiată până la moarte în 1964 pe holul blocului în care locuia, în vreme ce zeci de vecini i-ar fi auzit chipurile țipetele, a fost un caz de știre falsă.)

Sigur, am vrea să încurajăm rezistența la nedreptate. E o calitate importantă a ființei umane și atunci când ea nu presupune riscuri disproporționate chiar ar trebui să acționăm. Dar atunci când a-i ajuta pe alții e primejdios, a-i ajuta în ciuda primejdiei este un gest eroic. E minunat să fii un erou – și încurajarea eroismului își are locul ei -, dar e, de asemenea, important să fii realist și să oferi îndrumare morală oamenilor de rând. Oamenii de o forță morală mediocră, dacă ar fi să ne luăm după istorie, ar trebui educați pentru a respinge colaborarea cu ura și despre realitatea că ura este foarte răspândită, detestabilă și puternică. Eroismul ține de aspirație și e demn de admirație, dar din punct de vedere pedagogic, moral și istoric ar fi o greșeală să ne cheltuim capitalul moral insistând asupra lui.

Atunci când a-i ajuta pe alții este riscant, eroii care fac un pas înainte nu fac acel pas din cauză că ar fi primit o educație eficientă pentru a deveni „oameni de acțiune”. Cercetările arată că actele eroice sunt făcute de obicei instinctiv, fără prea multă gândire.

Așadar, indiferent cât am vrea să încurajăm eroismul, instrucția morală pentru a deveni om de acțiune pare improbabil să ajute. Eroismul nu constituie o obligație morală, nici nu poate fi predat și nu e nici lucrul pe care ar trebui să li-l cerem cetățenilor pentru a evita crime catastrofale împotriva umanității. Lucrul pe care trebuie să insistăm este cruzimea și puterea de distrugere a urii și pericolele asociate colaborării cu ea.

Lecțiile istoriei

Unii oameni ajută involuntar la apariția unor atrocități atunci când cooperează [cu făptașul – n.trad.], într-o tentativă de a ameliora o situație monstruoasă. Istoria demonstrează că în aproape orice situație acest gen de calcul este eronat.

În timpul Holocaustului, consilii evreiești au organizat viața în ghetouri și au alcătuit liste cu evrei pentru deportare, crezând adesea că în acest fel îi ajută pe evrei să-și gestioneze coșmarul. Dar, trăgând linie, prin menținerea ordinii ele i-au ajutat pe naziști să-i ucidă pe evrei și au oferit Gestapoului nume de oameni pentru a fi deportați și omorâți.

În memoriile sale – „Legiferarea Holocaustului” – Bernhard Lösener, jurist în ministerul de interne al Germaniei naziste, relatează cum a călătorit noaptea în grabă pentru a ajunge la timp la Nuremberg pentru a redacta legile rasiale de la Nuremberg, astfel încât statul de drept să nu aibă de suferit, și cum s-a luptat pentru ca legile rasiale să stipuleze că evrei sunt cei cu minim trei bunici evrei, iar nu cei care au fie și o singură picătură de sânge evreiesc. Și el a comis o eroare, participând la atrocitate în încercarea de a reduce daunele provocate de făptași.

Lösener rămâne juristul care a scris legile rasiale de la Nurnberg, conferind o spoială de legalitate unei crime. Poate că altcineva ar fi ignorat statul de drept sau ar fi scris niște legi mai draconice dacă n-ar fi făcut-o el, sau poate că nu.

Ceea ce puteam noi decide este dacă vom participa sau nu la niște lucruri groaznice comise de niște oameni groaznici. Nu funcționează niciodată să participi la un lucru groaznic pentru a încerca să-l faci mai puțin rău. E tentant și poate părea a fi lucrul corect de făcut: legile rasiale ale lui Lösener au afectat mai puțini oameni decât ar fi fost afectați de regula unei picături de sânge (deși efectul a fost neglijabil).

Adolf Eichmann avea un raționament similar: „Dacă aceste lucruri trebuiau totuși să fie făcute, a fost mai bine să fie făcute într-o manieră ordonată.” Istoria arată că atunci când participi la o atrocitate împreună cu făptașii, în tentativa de a o face cumva mai puțin oribilă, în definitiv tu ai participat totuși la o atrocitate – fapt cu nimic mai puțin oribil.

Moralitatea și mama mea

Ca atât de multe alte lucruri legate de mine, perspectiva mea cu privire la spectatori o îngrozește pe mama mea. E dezgustată că am putut să gândesc că nu avem o obligație morală de a ne salva reciproc, fie și cu prețul unui mare sacrificiu personal. Pentru ea, obligația este evidentă. „Nu sta degeaba lângă sângele vecinului tău!”, exclamă ea, citând Leviticul. Viața mamei mele e marcată de acțiuni eroice. Ea este în viață mulțumită eroismului altcuiva, iar slujba și-a pierdut-o, încheind prematur o mult prețuită carieră, datorită eroismului propriu. Mama a fost salvată de Holocaust de Chiune Sugihara, consulul japonez care a ignorat ordinele și a eliberat câteva mii de vize de tranzit pentru evrei lituanieni, permițându-le astfel să fugă de Gestapo-ul care se apropia. Mulți ani mai târziu, când un coleg al ei a fost dat afară pe nedrept, mama i-a organizat pe ceilalți angajați pentru a lua atitudine contra acelei nedreptăți, în ciuda faptului că știa că probabil își va pierde postul din această cauză și că la vârsta ei era improbabil să-și mai găsească o altă slujbă. Și într-adevăr, a fost dată afară și altă slujbă n-a mai găsit. Acea pierdere i-a afectat profund traiectoria și calitatea vieții, dar ea tot spune că nu regretă ce a făcut și că ar face-o din nou.

Ascultând-o pe mama, mă simt cumva rușinată. Cred că resimt rușinea omului de rând în fața celor care ne sunt superiori din punct de vedere moral; mama e un om mult mai bun decât mine. Dar mă îndoiesc că un om oarecare poate fi într-atât de eroic. Din fericire, nici nu e necesar pentru a se evita o catastrofă morală.

Învățătura

Credința că atrocitățile se întâmplă atunci când oamenii nu sunt educați împotriva răului de a sta cu mâinile în sân a devenit parte a culturii noastre și a ceea ce credem noi că am învățat de pe urma istoriei. „Nu fi un spectator!”, suntem îndemnați. „Fii un om de acțiune!”, ne învățăm copiii. Dar tot acest lucru e o mare greșeală. Toată treaba asta: e fals că a nu face nimic creează catastrofe morale; e fals că oamenii sunt în general indiferenți la nefericirea altora; e fals că oamenii pot fi educați pentru a deveni eroi; și e fals faptul că, dacă nu transmitem mai departe aceste lecții, un alt Holocaust pândește după colț.

Din contră, adevărurile sunt ceva mai banale: lucruri groaznice se întâmplă atunci când oamenii colaborează cu făptași groaznici; în general cei mai mulți oameni vor sări în ajutor atunci când circumstanțele și temperamentul le-o permit (cu excepția cazului în care au fost învățați să urască); a fi spectator este acceptabil din punct de vedere moral; eroismul este un comportament excepțional și instinctiv (nu învățat); iar ceea ce ne învață istoria este mai ușor și totodată mai greu decât presupusele mari pericole ale inacțiunii. Ce ne învață istoria: nu comite crime; nu colabora. Dacă poți fi erou, e de lăudat. Aceste lecții sunt greu de învățat, dar eficiente și suficient de ușor de urmat pentru a evita majoritatea celor mai grave crime morale.

Următoarea dată când vor veni ucigașii, va fi de înțeles dacă va însemna prea mult să ni se ceară să ne riscăm viețile, copiii sau chiar și slujbele pentru a-i salva pe alții. Numai nu-i primiți cu brațele deschise pe ucigași, nu-i ajutați să organizeze oprimarea sau s-o facă „mai puțin groaznică” (asta oricum nu va funcționa) și nu le predați oameni. Acestea sunt de obicei suficiente.

Traducere: Andrei Suba

Foto: Lagărul de exterminare de la Aushwitz / Image by Carl S from Pixabay