Demisia prim ministrului Keir Starmer arată că parlamentarismul britanic funcționează

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Starmer este al șaselea prim ministru britanic care demisionează în 10 ani. Coincidență sau nu, această demisie survine la 10 ani fără o zi de la referendumul prin care electoratul britanic votat în favoarea ieșirii din Uniunea Europeană a Regatul Unit, care a avut loc pe 31 ianuarie 2020.

Dar nu despre Brexit și efectele sale asupra Regatului Unit vreau să vorbesc aici, ci despre demisia lui Starmer și cauzele sale. Mulți nu înțeleg cum este posibil ca liderul Partidului Laburist care și-a condus partidul la o victorie strălucită pe 4 iulie 2024 (cu mai puțin de doi ani în urmă) – 411 deputați din 650, al treilea cel mai bun rezultat al Partidului Laburist din istorie să fie nevoit să demisioneze.

În acești doi ani Starmer a devenit cu o viteză uluitoare cel mai impopular prim ministru britanic în funcție din ultimii 50 de ani. Ales după 14 ani de guvernare a Partidului Conservator, premierul Starmer a promis să elimine haosul care a dominat în ultimii ani ai guvernării dinainte de 2024.

Dar situația financiară precară a țării a împiedicat punerea în practică a unora dintre promisiunile electorale, iar situația internațională, conflictul Israel – Hamas, continuarea războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, războaiele Statelor Unite și Israelului împotriva Iranului, l-au obligat pe premierul Starmer să-și deturneze o bună parte din timp și atenție de la chestiunile interne.

Opoziția și comentatorii au remarcat frecventele întoarceri de 180 de grade ale premierului Starmer și absența unei poziții ferme în momente importante. Lipsa de charismă și capacitate de a comunica eficient s-au dovedit alt punct slab al premierului Starmer și au dus nu doar la o erodare a severă a încrederii electoratului și a prăbușirii intențiilor de vot pentru Partidul Laburist – sub 20% față de 34% la alegerile din 2024, ci și la o stare de nemulțumire în rândurile masivului partid parlamentar.

Este drept că mulți dintre deputații Laburiști, în fapt peste jumătate, își datorează alegerea lui Starmer, care a refăcut credibilitatea Partidului Laburist, prăbușită în perioada conducerii acestuia de către stângistul Jeremy Corbyn. Dar când intențiile de vot din sondaje s-au transformat în rezultate electorale catastrofale la alegerile locale din Anglia și parlamentare din Scoția și Țara Galilor din 7 mai 2026, alarmele au început să sune. Deputații care îi datorau lui Starmer alegerea lor în 2024, au început să se îngrijoreze cu privire la viitoarele alegeri din 2029, când riscă să-și piardă mandatul din cauza aceluiași Starmer.

O precizare: alegerile parlamentare din Regatul Unit au loc prin scrutin majoritar uninominal cu un sigur tur și alegătorii votează cu precădere partidul și nu candidatul din acea circumscripție. De cele mai multe ori asta înseamnă un vot pentru liderul partidului de pe buletinul de vot.

Agitația din rândul deputaților s-a răspândit și în rândul miniștrilor, și ei deputați (cu câteva excepții sare sunt membri al Camerei Lorzilor), au apărut demisii și după victoria potențialului contracandidat al lui Starmer, Andy Burnham, în scrutinul parlamentar parțial din circumscripția Makerfield din 18 iunie și revenirea sa în parlament, Starmer a pierdut sprijinul partidului său parlamentar și a fost nevoit să demisioneze pe 22 iunie.

Această evoluție duce cu gândul la situația din 2022, când prim ministrul Boris Johnson a fost nevoit să demisioneze într-o situație similară, atunci când a pierdut încrederea deputaților Partidului Conservator. “La Westminster instinctul de turmă e foarte puternic și când turma se mișcă, ea se mișcă” a spus atunci prim ministrul Boris Johnson în discursul său de demisie. Acum, premierul Starmer a constatat pe pielea sa efectele instinctului de turmă de la Westminister.

Această foarte recentă evoluție politică arată că parlamentarismul din Marea Britanie funcționează și că, indiferent cât de puternic este un prim ministru, el (sau ea) nu poate să-și îndeplinească mandatul fără sprijinul cabinetului său și al partidului parlamentar. Și de acest lucru este conștient și probabilul succesor al lui Starmer, Andy Burnham, revenit special în parlament ca să-i succeadă. El trebuie să câștige încrederea și sprijinul celor 403 deputați Laburiști, foarte mulți dintre ei necunoscându-l, în condițiile în care el nu și-a condus partidul la victorie într-un scrutin parlamentar.