De ziua internațională a romilor, poveștile copiilor din Pirita, cea mai săracă dintre comunitățile de romi din Baia Mare: Marinela, fetița care merge la școală doar în jumătate din zile pentru că trebuie să își îngrijească frățiorul bolnav   

Profesoara Claudia Costea, care a fondat Asociația Pirita Children pentru a-i ajuta pe copiii din comunitatea romă din cartierul băimărean Pirita să meargă la școală, a relatat sâmbătă pe contul său de Facebook câteva dintre poveștilor tinerilor din comunitate.

Poveștile, postate chiar de ziua internațională a romilor, arată realitatea cu care se confruntă comunitatea informală de la Pirita, locul în care trăiesc în locuințe improvizate, pe o colină minieră din pirită (minereu similar cu sulful), zeci de familii cu copii.

Sărăcia, discriminarea, lipsa actelor, lipsa accesului educație și servicii medicale sau infracționalitatea sunt principlele probleme ale comunității Pirita.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Câteva idei despre cum să faci din grătar o masă sănătoasă

4:50

Cum eviți mirosul neplăcut la pornirea aerului condiționat în mașină

1:39

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Citește mai jos postarea integrală a profesoarei Claudia Costea:

Lumea din jurul meu crede că eu înțeleg și cunosc multe despre romi, doar pentru că muncesc în comunitatea Pirita de 7 ani deja. Eu cred că, cel mult am ajuns să înțeleg și să cunosc frânturi din realitatea unor copii și adulți care-și duc zilele în cea mai săracă și marginalizată comunitatea din Baia Mare. Așa-zisă, de romi.

Știu bine, de exemplu, cât de mult a încercat Lenuța și Dănuț, doi tineri părinți cu trei copii mici, să se mute din colibă într-o chirie ca să scape de noroi, șobolani și anturaj periculos pentru băieții lor. Au adunat bani, pentru că amândoi muncesc. Mi-au explicat cu argumente că au nevoie de ajutor, nu de milă. Mi-au arătat cum și-au socotit banii care le intră în casă lunar și cum i-au împărțit pe borcane, cu frica noapte de noapte să nu intre careva peste ei. Nu știau cât să pună pentru chirie și uitaseră de facturi. Pentru că viața lor de când s-au născut încoace, e fără întrerupătare și fără robinet la apă.

Am stat și am socotit cu ei cât ar costa o lună de civilizație: chirie+facturi+mâncare+igienă. Cu hainele copiilor și nevoile de grădiniță și școală, am fi pus noi un borcan mai mic, prin Asociație.

Apoi, știu foarte bine ce a urmat: o vară cu 15 vizite la diferiți proprietari de garsoniere și apartamente mici în zone de mâna a treia din oraș. Uneori, însoțiți de agenți imobiliari, alteori direct de vorbă cu gazdele. Toți, fără excepție, mi-au vorbit doar mie, au fost vizibil încurcați și au scurtat cât au putut discuția, pentru că în mintea tuturor decizia s-a luat instant: ”doar n-am innebunit să las în casa mea țigani”.

La ultima întâlnire, doamna care ne aștepta a ridicat mâna în semn de STOP, înainte ca noi să ajungem pe partea ei de trotuar. Și a făcut o memorabilă criză de nervi în mijlocul străzii. Noi ne-am întors la mașină.

L-am întrebat pe Dănuț cum de poate fi atât de calm. Și mi-a zis simplu: da ce să fac? Credeți că a fost cândva altfel?Continuă să stea în coliba de scânduri, cu folie pe interior, cu o placa subțire de ciment drept podea, turnată peste amenințarea autorităților că riscă demolarea dacă fac orice lucrare care seamănă a construcție, continuă să-și ducă copiii în spate până la minibuz pentru ca să ajungă cât de cât curați la școală și nu mai speră nimic.

Înțeleg câte ceva și din povestea lui Gabriel, un tânăr de 16 ani care are umor despre viață în general și despre viața lui în special. E frumos, e deștept, nu a reușit să țină pasul cu ce cere școala de la el, dar s-a ținut departe de prostiile mari din adolescența celor deodată cu el de prin ghetouri. Săptămâna asta a fost ziua lui și s-a înscris la un curs acreditat de frizerie. Va fi un mic erou în Pirita pentru că nici o frizerie din oraș nu primește romi săraci la tuns.

Știu câte ceva și despre Marinela. Marinela are 10 ani și e în clasa a treia. Din ianuarie încoace vine la școală tot a doua zi. Asta pentru că tot a doua zi trebuie să fie mamă pentru frățiorul ei de un an care are sindrom down și câteva operații la activ. Tot a doua zi, mama lor trebuie să-și facă munca în folosul comunității câte 8 ore, pentru o condamnare cu suspendare, pe care a luat-o în urma unui scandal uriaș între două familii. Au fost condamnați toti adulții.

Poate voi ține minte toată viața povestea Maricicăi care a fost selectată în Boardul Copiilor Unicef, după ce și-a depus candidaatura cu sprijinul nostru. A intrat online și cu capul înainte într-un grup de alti vreo 20 de tineri cool, care foloseau tot al treilea cuvânt în engleză, care erau bine umblați prin lume și rodați în ale advocacy-ului. Maricica s-a autoexclus lent dintr-un grup cu care nu găsea nici un fel de punte de legătură. Când am propus organizatorilor ca Maricica să împărtășească din viața ei fără drepturi, mi s-a răspuns ”professional” că nu-i politic corect să supunem tânăra la a-și retrăi traumele și mai mult riscăm să supra sensibilizăm audiența. Am renunțat. Maricica a rămas cu traumele de pirita in pirita, iar tinerii de vârsta ei care se pricep să reprezinte prin discursuri la guvern drepturile copiilor din România, au rămas în vitrina lor lustruită cu privilegii.

Mai știu câte ceva despre Andrei, Alex și Dănuț, trei copii aproape nomazi, care gâfâie flămânzi și îndopați de energizante luate pe caiet de la cămătarul comunității, între penitenciarul unde e tatăl, întunericul în care supraviețuiește mama lor nevăzătoare, violența celor la care părinții lor sunt datori vânduți și școala care îi consideră delicvenți juvenili fără prea multe șanse de recuperare.

Mă bucur să știu povestea Petruței, care va începe la toamnă școala și care s-a trezit singură în fiecare dimineață timp de trei ani, să fugă la grădiniță. Acum știe să spună povești și să cânte din toată inima și vocea ei ”gelem/gelem”.

Mă laud că o știu pe Măriuca, care face față într-o clasă cu alți copii din oraș și care zilele trecute mi-a spus că este preocupată. Si mi-e rușine să recunosc că am suspectat-o că folosește ditamai cuvântul sofisticat fără sa-i inteleaga sensul. Măriuca stia foarte bine ce vroia să spună: ”da, sunt preocupată, cum să zic, ingrijorata”.

Nu știu, așa cum crede lumea din jurul meu, despre situația romilor din țara asta. Stiu doar vreo 300 de povești ale unor oameni, din care unii sunt romi pe de-a-ntregul, unii sunt doar pe jumătate, altii sunt prin adoptie sau alianta.

Azi, pe 8 aprilie, se sărbătorește ziua internațională a romilor. Nu va fi nici un protest prin centrul orașului, prin care romii care trăiesc în sărăcie extremă, fără șanse la buletin, loc de muncă sau ceva respect social, să-și strige drepturile călcate în picioare de generații. Nu va fi nici o discuție serioasă între instituțiile responsabile despre segregarea copiilor romi în școală, despre lispa accesului acestora la locuire decentă.

Poate vor fi niște dansuri colorate pe o scenă. Poate pentru că ne place să credem despre noi că suntem toleranți și că ne place diversitatea. Și evident pentru că, toată lumea din jurul meu știe totul despre romi.

But bersha angle!”