De ce sunt practic imposibile coalițiile post-electorale în Franța? De aproape 65 de ani, cultura negocierii și a compromisului politic este practic absentă

Zilele acestea are loc un spectacol rar în Franța: președintele Republicii, Emmanuel Macron, poartă consultări cu liderii partidelor parlamentare, după rezultatul indecis al alegerilor pentru Adunarea Națională, în care confederația centristă pro-prezidențială, Ensemble (Împreună), a obținut 245 din cele 577 de mandate, departe de majoritate absolută de 289 și foarte departe de cele 350 de mandate câștigate la precedentul scrutin, în 2017.

Acest spectacol este rar pentru că situația politică din 2022 este rară, dacă nu chiar unică. O singură dată sub cea de-a Cincea Republică (după 1958) alegerile pentru Adunarea Națională au rezultat în absența unei majorități absolute, în 1988.

Adunarea Națională este aleasă prin scrutin majoritar uninominal cu două tururi, unic în lume pentru un scrutin legislativ. În primul tur câștigă candidatul care obținea majoritatea absolută a voturilor și aceasta reprezintă cel puțin 25% dintre alegătorii înscriși pe liste. În turul al doilea se califică candidații care obțin cel puțin 12,5% dintre înscriși și este ales deputatul care obține cele mai multe voturi, indiferent de procentaj.

Un astfel de mod de scrutin tinde să producă majorități clare și distorsionează rezultatul în mandate în favoarea partidului clasat pe primul loc.

De data aceasta însă rezultatul: Ensemble 245 de mandate , Noua Uniune Populară Ecologică și Socială (Nupes, alianța stângii) 131, Reunirea Națională (RN, dreapta populistă) 89, Republicanii (LR, centru dreapta) 61, alții (diverși stânga, diverși dreapta, regionaliști, etc) 51 – seamănă mai mult cu un parlament ales pe baza reprezentării proporționale.

Comentatorii s-au repezit să invoce posibilitatea unui pact de guvernare între Ensemble și LR, care au politici relativ asemănătoare în domeniul economic, dar liderul LR, Christian Jacob nu pregetă să repetă de trei zile încoace că partidul său este și va rămâne în opoziție și nu va face niciun acord cu președintele Macron și aliații săi.

Și de ce ar face-o? Partidul său, neo-gaullist, care a dat patru președinți – Charles de Gaulle, Georges Pompidou, Jacques Chirac și Nicolas Sarkozy – și a făcut parte din guvern timp de 39 din cei 64 de ani ai celei de-a Cincea Republici și a suferit un proces de canibalizare politică în ultimii cinci ani din partea macroniștilor: cei doi prim miniștri din primul mandat prezidențial, Edouard Philippe și Jean Castex provin din LR, ca și numeroși deputați, iar în guvernul actual principalii miniștri: economie și finanțe, interne, externe și apărare, provin din LR.

Așa că președintele Macron și prim ministra sa, Elisabeth Borne, se găsesc izolați politic, nevoiți de acum încolo să negocieze sprijin în Adunarea Națională pentru fiecare proiect de lege, ceea ce ar putea compromite o bună parte din programul cu care șeful statului a fost reales în aprilie.

Este greu de văzut cum va putea fi adoptată, de pildă, promisiunea de majorare a vârstei de pensionare de la 62 la 65 de ani, în condițiile în care Nupes și RN se opun vehement, iar LR, în principiu deschis unei astfel de măsuri, a obținut cel mai slab rezultat al său din istoria alegerilor parlamentare. De altfel Franța Nesupusă (LFI, stânga populistă), partidul dominant la Nupes cu 72 de mandate și RN sunt partide anti-sistem care vor face tot posibilul ca să pună bețe în roate guvernării macroniste.

Până la urmă, ceea ce este normal în majoritatea țărilor europene – Germania, Italia, Spania, Belgia, Țările de Jos, Cehia și chiar România, coalițiile post-electorale, negocierea și compromisul politic – este practic inexistent în Franța.

Până acum, Adunarea Națională a fost practic o cameră de înregistrare și adoptare pe bandă rulantă a proiectelor de lege ale guvernului, chiar și în perioade de coabitare – când partidul opus președintelui avea majoritatea în parlament (1986 – 1988, 1993 – 1995 și 1997 – 2002).

Președintele Macron are opțiunea dizolvării Adunării Naționale, deși așa ceva nu s-a produs după 2002 când mandatul prezidențial a fost aliniat celui parlamentar (cinci ani) și cele două scrutine s-au desfășurat în această ordine la un interval de două luni, maximum. O astfel de măsură riscă să se întoarcă împotriva sa, după patru tururi de scrutin (două prezidențiale și două parlamentare), într-o perioadă de criză economică, cu războiul Rusiei împotriva Ucrainei și cu un nou val pandemic Coronavirus care a început deja.

Așa încât, Franța intră într-o perioadă de incertitudine din punct de vedere politic. Această incertitudine nu va afecta doar Franța, ci și întreaga Uniune Europeană, unde Parisul are un cuvânt greu de spus, adeseori hotărâtor.