De ce e aproape imposibil ca România și Polonia să rupă relațiile diplomatice cu Moscova/ Datoriile istorice pe care cele două state le au de recuperat de la Rusia

La 29 aprilie, un imobil aflat în administrarea Ambasadei Federației Ruse la Varșovia a fost confiscat de către autoritățile polone, în baza unei hotărâri judecătorești definitive. Ambasadorul rus în Polonia, Serghei Andreiev, a declarat imediat că întregul personal diplomatic „este gata să își facă bagajul în cel mai scurt timp”. „Vă asigur că și eu, și colegii mei, luăm foarte în serios posibilitatea de a părăsi Polonia”, a mai spus trimisul diplomatic al Moscovei.

De ce Polonia, ca și România, nu a decis ruperea relațiilor diplomatice cu Rusia după declanșarea agresiunii împotriva Ucrainei?

România și Polonia: de ce nu se rup relațiile diplomatice cu Rusia?

În primul rând, Federația Rusă reprezintă încă o forță în peisajul sistemului relațiilor internaționale, în ciuda declinului evident al influenței și puterii Moscovei în ultimii 30 de ani, după dezmembrarea URSS, în 1991.

România și Polonia au o tradiție istorică a neînțelegerilor și diferendelor cu Rusia, care sunt urmări directe ale ocupațiilor ruse și sovietice asupra acestor state. De mai bine de un secol, România revendică tezaurul Băncii Naționale, al Casei Regale și al diverselor instituții de cultură, trimis în Rusia în toamna anului 1916. Ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța, în iunie 1940, de către URSS a lăsat o traumă istorică încă neînchisă. La rândul ei, Polonia a fost împărțită de patru ori de către puterile vecine, ultima dată în septembrie 1939 de către Germania nazistă și URSS.

Neînțelegerile istorice ale Poloniei și României cu Rusia, finalizate cu ruperea relațiilor diplomatice, ar conduce probabil la presiuni asupra Bucureștilor și Varșoviei venite dinspre aliații fideli ai Moscovei și, la fel de important, la eșecuri repetitive pentru aceste două țări în forurile celor mai importante instituții și organizații internaționale. Rusia este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, cu drept de veto, adică de a anula orice propunere sau proiect venite dinspre comunitatea internațională. Din acest statut derivă multiple avantaje pentru Moscova, inclusiv de a fideliza sau influența state cu resurse diplomatice limitate (în special din Africa și Asia), pentru a obține hotărâri favorabile. În multe alte instituții și organizații, Rusia influențează decizii finale. De pildă, în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), un mecanism diplomatic european complex, Rusia nu va susține candidatura Estoniei pentru preluarea conducerii, în 2024. Cum deciziile în OSCE se iau în unanimitate, este greu de crezut că va exista vreo posibilitate ca un reprezentant de la Tallinn să obțină agrementul Moscovei. Cel mai sigur, România și Polonia ar beneficia de același tratament dacă și-ar propune o candidatură.

În al doilea rând, Rusia beneficiază de prietenii istorice în regiunea geopolitică în care se află România și Polonia. Una dintre aceste prietenii ale Rusiei este cu Serbia, stat aflat în vecinătatea României și care are o însemnătate specială pentru întreaga regiune balcanică. România nu a recunoscut independența statului Kosovo (2008), la fel ca Rusia, dar nu a câștigat în schimb o relație specială cu Serbia. Ruperea relațiilor diplomatice cu Rusia ar afecta relațiile româno-sârbe și ar influența, desigur, și raporturile pe care România le are cu o parte a statelor din Balcani. Un alt aliat fidel al Rusiei este Ungaria: prieten istoric al Poloniei și vecin al României. Relațiile dintre Budapesta, de o parte, și București și Varșovia, de cealaltă, nu sunt amicale după 2022 iar o deteriorare a raporturilor zcestor două capitale cu Moscova ar încuraja Ungaria să devină mai insolentă în legăturile cu România și mai agresivă în raporturile cu Polonia. Și alți aliați fideli ai Rusiei în Europa- cum ar fi Austria– pot influența atitudinea față de România sau Polonia în interiorul Uniunii Europene sau anumitor organisme internaționale.

În al treilea rând, dincolo de Europa, Rusia are încă influență în state din Africa, Asia și America Latină. Cu o parte dintre aceste țări, România a dezvoltat relații istorice bune, fără conflicte, și beneficiază de sprijin la nivel internațional din partea lor. Ruperea relațiilor diplomatice cu Rusia ar afecta și raporturile cu R.P. Chineză, membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și a doua putere diplomatică, economică și financiară a lumii.

Al patrulea argument este legat, pentru România, de situația specială a Republicii Moldova și a teritoriilor pe care aceasta le controlează doar din punct de vedere teoretic: Transnistria și Găgăuzia. Viitorul statului condus de la Chișinău s-a aflat, până la agresiunea rusă împotriva Ucrainei în februarie 2022, în bună măsură în birourile de la Kremlin. Lideri politici moldoveni au predat statul în mâinile Rusiei după proclamarea independenței, în 1991, și au fost puține încercări de a ieși de sub această tutelă. Abia președinta Maia Sandu a avut curajul de a rupe această tutelă istorică și de a împinge țara, poate definitiv, pe drumul care duce spre Europa.

În fine, un alt considerent demn de luat în seamă ar ține de raporturile economice și de de dialog, în sine. De exemplu, România a păstrat până în toamna anului 2021 o ambasadă permanentă în Coreea de Nord, fiind ultimul stat membru al Uniunii Europene cu o misiune diploamtică permanentă în statul comunist. La fel s-a întâmplat și la Damasc, în Siria. România a fost unul dintre ultimele state europene cu o misiune diplomatică acolo, în funcțiune după ce războiul civil declanșat în 2011 a făcut ravagii. În ambele situații, cel mai sigur ambasadele românești au fost un reper important al dialogului între diverse părți și un loc semnificativ pentru primirea și distribuirea mesajelor pe diverse canale.

În cazul Rusiei, pentru România comerțul bilateral este încă un argument necesar, deși el nu mai reprezintă un element esențial al relației. Chiar dacă nu este un partener comercial major pentru România, Rusia reprezintă încă unul dintre cele mai importante rezervoare de materii prime din import. În anul 2021, exporturile românești pe piața rusă au însumat peste 1 miliard de euro iar importurile au depășit 3 miliarde euro. Deficitul comercial al României cu Rusia, în perioada 2012-2021, a cumulat aproape 14 miliarde euro.

Totuși, într-un moment în care nu au existat relații diplomatice cu Rusia, României i-a mers foarte bine în plan intern și internațional. În ianuarie 1918, după ce personalul diplomatic român a fost arestat de bolșevici la Petrograd (St. Petersburg), Bucureștii au decis ruperea relațiilor. Până la restabilirea lor, în vara lui 1934, România s-a întregit cu Basarabia (martie 1918), Bucovina (noiembrie 1918) și Transilvania (decembrie 1918), a obținut recunoașterea juridică internațională a Unirii, a participat și gestionat importante parteneriate și alianțe multilaterale strategice în regiune: alianța cu Polonia (1921), alianța Mica Înțelegere (cu Iugoslavia și Cehoslovacia, în 1920-1921), alianța Înțelegerea Balcanică (cu Iugoslavia, Grecia și Turcia, în 1934).

Care sunt pașii prin care se pot reduce sau rupe relațiile diplomatice cu Rusia?

Un pas premergător ruperii relațiilor diplomatice este acela anunțat de ambasadorul Moscovei la Varșovia. Plecarea personalului ambasadei ar îngheța relațiile diplomatice directe deoarece, la cerere, și personalul diplomatic polon ar trebui să părăsească Moscova. Părăsirea misiunilor nu ar însemna, însă, ruperea relațiilor ci doar o modificare radicală de reprezentare. Rusia nu este la primul anunț de acest fel în legătură cu relațiile cu Polonia, incidentele devenind frecvente după ce armata Moscovei a declanșat agresiunea la adresa Ucrainei, în 2022.

Un alt pas intermediar ruperii relațiilor ar însemna închiderea unor misiuni consulare. Federația Rusă are ambasade la București și Varșovia iar în România are deschis, din 1946, un consulat general la Constanța. La rândul ei, România a deschis consulate generale la St. Petersburg și Rostov pe Don, iar Polonia la Irkuțk, St.Petersburg și Kaliningrad. De la izbucnirea războiului rus contra Ucrainei, nici România, nici Polonia nu au închis vreo misiune consulară aflată pe teritoriul Federației Ruse.

Deteriorarea semnificativă a relațiilor diplomatice, mai precis a nivelului de reprezentare, mai implică și expulzările de personal diplomatic. De cele mai multe ori, media relevează că motivele sunt legate de „incompatibilități” cu acest statut, mai precis că este vorba despre ofițeri ai serviciilor de informații aflați în clădirile misiunilor diplomatice. După 2022, expulzările de diplomați între Polonia și România, de o parte, și Rusia, de cealaltă parte, au fost frecvente, ceea ce a condus la reducerea numărului de funcționari și, desigur, la îngreunarea tuturor procedurilor care presupun stabilirea de contacte și vizite. Reducerea numărului de diplomați, prin expulzări, a devenit o practică frecventă în relațiile dintre Polonia și Rusia și o metodă obișnuită în raporturile dintre București și Moscova.

Pasul care ar stabili deteriorarea fără precedent a relațiilor diplomatice ar fi coborârea oficială a nivelului de reprezentare diplomatică a șefului misiunii, de la ambasador la însărcinat cu afaceri. Un exemplu în acest sens este ceea ce s-a întâmplat deja în noiembrie 2021 când R.P. Chineză a anunțat că misiunea diplomatică de la Vilnius nu va mai fi condusă de un ambasador ci de un însărcinat cu afaceri. Motivul era legat de  deschiderea de facto a relațiilor diplomatice dintre Lituania și Taiwan, inclusiv prin înființarea de misiuni diplomatice la Vilnius și Taipei. Rusia nu se află încă în această situație cu niciunul dintre statele Uniunii Europene și NATO, ceea ce presupune că, în ciuda răcirii fără precedent a relațiilor, continuă comunicarea și dialogul.

În fine, ruperea relațiilor diplomatice este actul final al unui conflict între autorități și, de regulă, acest pas presupune declarație de război. Totuși, nu orice conflict, care duce inclusiv la pierderi teritoriale, conduce spre ruperea relațiilor diplomatice.

În 26-28 iunie 1940, URSS a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța în urma unor note ultimative adresate guvernului de la București. Relațiile diplomatice dintre România și URSS nu au fost rupte. Dimpotrivă, imediat a fost trimis drept șef al misiunii diplomatice de la Moscova chiar Grigore Gafencu, fost ministru de Externe în perioada 1939-1940. Între vara anului 1940 și cea a nului 1941, între București și Moscova au existat negocieri privind stabilirea exactă a traseului noii frontiere comune. Abia atacul Germaniei naziste din 22 iunie 1941 asupra URSS a condus la ruperea relațiilor diplomatice dintre România și URSS și la intrarea trupelor române în teritoriul de peste Prut, într-o campanie militară încheiată prin actul de la 23 august 1944.

 Din 1945, când între România și URSS au fost restabilite relațiile diplomatice, legăturile dintre București și Moscova nu au mai fost întrerupte, fiind vorba despre cea mai lungă perioadă din istorie de la momentul apariției statului român modern (1859).

După 1989, sprijinul pentru Rusia a prăbușit electoral orice lider politic din România și Polonia

În decembrie 1989, președintele autoproclamat al Frontului Salvării Naționale, Ion Iliescu, a negociat o participare a trupelor sovietice în România, apoi a renunțat. La 29 februarie 2000, cotidianul comunist rus „Zavtra” publica documente și informații potrivit cărora în perioada 1990-1996 președintele Ion Iliescu ar fi beneficiat de un „telefon roșu” direct cu Moscova. Deși mare, vâlva nu a afectat realegerea la Cotroceni în 2000 dar a modificat radical obiectivele și strategiile de politică externă, până în 2004 fiind puse bazele negocierilor și aderărilor României la NATO (2004) și Uniunea Europeană (2007). Totodată, partidele care au susținut o apropiere de Kremlin (Partidul Unității Naționale a Românilor, Partidul România Mare) fie au dispărut, fie au trecut în irelevanță.

În Polonia, în 1996, prim-ministrul Józef Oleksy a fost obligat să demisioneze după ce în spațiul public a fost acuzat de spionaj în favoarea Moscovei. În 2010, lângă orașul rusesc Smolensk, aeronava în care se afla președintele Poloniei, Lech Kaczyński, s-a prăbușit, pierzându-și viața toți cei 96 de pasageri aflați la bord. Forțe politice și civice l-au acuzat, atunci, pe liberalul Donald Tusk, prim-ministru în funcție, de participare la complot alături de ruși. În plan intern, victoria categorică la alegerile parlamentare din octombrie 2015 a partidului conservator Lege și Justiție (condus de geamănul președintelui decedat, Jarosław Kaczyński) este o una dintre urmările semnificative ale incidentului. Același este și motivul pentru care liberalii din Platforma Civică au șanse mici de a reveni la conducerea țării până când nu vor renunța la Donald Tusk.

România a fost ultimul stat din lume care a semnat, în aprilie 1991, un tratat politic de bază cu U.R.S.S. Atunci s-a consemnat şi prima dintre cele trei vizite oficiale la nivel înalt ale unui şef de stat român la Kremlin (Ion Iliescu). I-au mai urmat alte două: în 2003, a preşedintelui Ion Iliescu (pentru a semna tratatul bilateral), şi în 2005 a preşedintelui Traian Băsescu. Niciun preşedinte al Federaţiei Ruse nu a vizitat oficial România până acum, singura sosire a lui Vladimir Putin la Bucureşti fiind în aprilie 2008, la reuniunea la nivel înalt a NATO. Ultima întâlnire la nivel ministerial între cele două state s-a petrecut în iulie 2013, când ministrul de Externe Titus Corlăţean a vizitat Moscova.

În Polonia, ca și în România, nu există forțe politice sau lideri de stat care să își asume o politică de colaborare deschisă cu Rusia. Electoratul nu a validat până acum o astfel de opțiune iar partidele și liderii care au încercat apropierea de Moscova, inclusiv prin utilizarea argumentelor economice, au pierdut definitiv opțiunea de a reveni în fruntea statului.

Ruperea relațiilor diplomatice cu Rusia nu este un fenomen istoric răspândit în istoriile României și Poloniei deși legăturile acestora cu vecinul de la Răsărit nu au fost niciodată bune. România nu a făcut acest pas nici în urma Războiului de Independență (1877-1878), când Rusia a reanexat Basarabia de Sud (1878), nici când importante teritorii i-au fost ocupate și anexate (în iunie 1940, când a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța), nici în alte situații în care s-a aflat în vizibilă opoziție față de politica Kremlinului: ocuparea militară a Cehoslovaciei (august 1968), agresiunea prin intermediari asupra Republicii Moldova (la începutul anilor 1990) sau războiul asupra Ucrainei, început în 2014 și reluat la 24 februarie 2022.

La rândul ei, Polonia a avut relațiile rupte cu Moscova doar în timpul unor conflicte militare directe, cum este cel din 1918-1921 sau pentru o scurtă perioadă de timp în Al Doilea Război Mondial. Aceste întreruperi între Varșovia și Moscova nu sunt obișnuite, în ciuda unui conflict diplomatic, instituțional, ideologic și de civilizație permanent.

Ne așteptăm la ruperea relațiilor dintre București și Varșovia, de o parte, și Moscova, de cealaltă? Oricâtă emoție am acumulat deja, istoria spune limpede că e aproape imposibil.