De ce China nu este o putere atât de mare pe cât pretinde Xi că ar fi – analiză The Telegraph

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Poate că lui Xi Jinping îi place să creadă că el e cel care deține toate cărțile de joc pe parcursul vizitei de stat de trei zile a lui Donald Trump în China. Însă se poate argumenta că autocratul de la Beijing se află acum în cel mai vulnerabil punct atins în ultimii ani, dat fiind că nu reușește să facă față impactului combinat al impasului economic și al erodării posturii globale a țării, potrivit Rador Radio România.

Cel mai vădit exemplu al vulnerabilității Chinei reiese clar din contextul conflictului din Iran. Care a mărit presiunea asupra economiei chineze chiar în momentul în care ea suferea deja de pe urma frânării creșterii economice.

Cum peste jumătate din aprovizionarea cu petrol a Chinei provine din Orientul Mijlociu, conflictul din Iran a expus vulnerabilitatea lanțului de aprovizionare al Beijingului și ar putea duce curând la scumpirea energiei cu 15-25%, fapt care ar frâna și mai mult rata oricum lentă a creșterii economice.

Pretenția Chinei cum că nu va fi afectată prea mult de criza din Iran e doar fanfaronadă. Într-un moment în care consumatorul chinez nu prea e predispus la cheltuieli, PIB-ul stagnează și economia chineză pierde rapid teren în favoarea rivalului american mai dinamic, ultimul lucru de care mai avea nevoie Xi era o perturbare de durată în Strâmtoarea Ormuz.

Iar aliaților de odinioară din Golf ai Beijingului nu le-a scăpat din vedere neputința Chinei de a opri conflictul. Nu cu atât de mult timp în urmă conducătorii din Golf încercau să-și strângă relațiile militare și comerciale cu Beijingul. Însă pactul comercial cu vaste implicații încheiat de China cu Iranul i-a limitat Beijingului capacitatea de a acționa precum un mediator onest. În consecință, rolul principal jucat de China în conflict e acela de a-i susține Pakistanului eforturile de mediere.

E o abordare care cu greu ar putea convinge statele din Golf să continue să curteze Beijingul. Din contră, vestea că și Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au atacat direct Iranul în paralel cu intervenția militară americano-israeliană demonstrează că țările din Golf se simt mai în largul lor să coopereze cu aliatul lor american.

Și nici armatei chineze nu poate să-i fi scăpat eficiența devastatoare a operațiunii americano-israeliene contra Iranului. În ciuda progreselor ei tehnologice recente, Armata Eliberării Populare mai are mult de recuperat pentru a se apropia de forța militară a SUA. Fapt care și explică de ce Xi nu mai contenește cu epurarea celor mai influenți generali ai săi.

Despotul chinez va fi având el ambiția de a cuceri Taiwanul, dar deocamdată nu se știe dacă deține și mijloacele necesare de a o face.

Și totuși, cu toate că vulnerabilitatea Beijingului pe multiple fronturi e de la sine evidentă, acest fapt nu i-a împiedicat pe numeroși comentatori occidentali celebri să argumenteze că Xi, iar nu Trump, e cel care deține avantajul la discuțiile cu privire la orice acorduri vor fi intenționând să încheie cei doi conducători la întâlnirile lor din această săptămână.

De pildă fostul premier australian Malcolm Turnbull, care i-a declarat recent grupului de reflecție Chatham House pe tema crucială a Taiwanului: „Lui Trump îi place să vorbească despre cine deține cărțile de joc. Eu nu cred că Trump își imaginează că are un număr enorm de cărți”. E stupefiant faptul că Turnbull, care se consideră bine informat în privința Chinei, poate ajunge la o asemenea concluzie, mai ales când ținem cont de faptul că prăbușirea posturii globale a Chinei nu se limitează doar la problematica iraniană.

În calitatea lui de susținător al așa-zisei „operațiuni militare speciale” a lui Vladimir Putin din Ucraina, Xi trebuie să fie profund rușinat de faptul că, în ciuda considerabilelor avantaje deținute de ruși în termeni de număr de trupe și armament, Kremlinul nu prea are cu se lăuda în schimbul pierderilor înspăimântătoare pe care le-a suferit în ultimii patru ani de ostilități.

Când războiul merge atât de prost încât rușii nu se pot folosi nici măcar de parada anuală de Ziua Victoriei pentru a-și etala superioritatea militară – cum o demonstrează evenimentul intrat la apă de weekendul trecut -, Xi se întreabă probabil de ce i-o fi trecut din capul locului prin cap că ar fi util să-l susțină pe Putin.

Cu siguranță că, privit din perspectiva Beijingului, speranțele lui Xi de a înființa o alianță a dictaturilor împreună cu Rusia, Iranul și Coreea de Nord, una care să-i sprijine Chinei tentativele de a submina alianța occidentală, n-au prea avut mai deloc efectele scontate.

Poziția internațională a Rusiei și a Iranului au fost grav lovite, deopotrivă militar și economic. E îndoielnic că regimurile de la Moscova și Teheran le vor supraviețui crizelor prin care trec acum.

Pe de altă parte, disponibilitatea Phenianului de a fi folosit drept pion de Beijing în planul lui de dominație globală nu mai poate fi luată ca dată în urma pierderilor groaznice suferite de trupele nord-coreene care au luptat în Ucraina. Chiar dacă ele au luptat pentru ruși, China e cea care a avut din capul locului un aport la decizia de a fi trimise în Ucraina, o mutare care nu a pricinuit decât suferință și vărsare de sânge. Ultimele estimări arată că aproximativ jumătate din cei 11.000 de soldați nord-coreeni detașați în Ucraina au fost uciși sau răniți.

Dacă decăderea dictaturilor aliate cu cea de la Beijing reprezintă vești sumbre pentru Xi, vizita lui Trump l-ar putea totuși ajuta să-și redreseze postura, mai ales dacă va reuși să contribuie relevant la soluționarea problemei iraniene. Chiar dacă înainte de vizită Trump a insistat că nu are nevoie de ajutorul lui Xi pentru a încheia războiul din Iran.

Chiar și așa, tot ar putea fi în interesul Beijingului să-și folosească orice influență va fi având asupra clericilor de la Teheran pentru a-i determina să-și înceteze rezistența inutilă față de planul de pace propus de Trump pentru a se ajunge la un acord privind redeschiderea Strâmtorii Ormuz și lichidarea programului militar nuclear iranian odată pentru totdeauna.

Sursa: THE TELEGRAPH / Rador Radio România / Traducerea: Andrei Suba