Cum sunt respectate în România drepturile lingvistice ale minorităților: costuri ascunse și o legislație care nu este respectată

Deși legislația română prevede utilizarea limbii materne a minorităților la nivelul administrației locale, în practică asta se întâmplă prea puțin sau deloc. O explicație este legată de costurile mari ale implementării bilingvismului, care sunt suportate doar de către autoritățile locale. Problema este că cele mai multe dintre costuri sunt ascunse și de aceea autoritățile locale nu le pot deconta pentru practicarea drepturilor lingvistice, arată o analiză semnată de Tunde Szabo și Marian Chiriac pe Sinopsis.

Merită reamintit, pentru cine nu știe, că în martie 1990 a izbucnit cel mai sângeros conflict etnic între români și maghiari (cărora li s-au alăturat și rromi), la Târgu Mureș, în centrul României. Cinci persoane au fost atunci ucise și aproape 300 rănite. Atunci, scânteia care a declanșat ciocnirile care au durat mai multe zile a fost tocmai un semn bilingv: o farmacie din cartierul Tudor a afișat și cuvântul Gyógyszertár lângă Farmacie.

Efectele conflictului au fost dezastruoase. Târgu Mureș, pe atunci oraș cu o ușoară majoritate maghiară, a pierdut o zecime din populație. Colapsul intern al relațiilor comunitare a făcut ca populația orașului să scadă cu 15.000 de locuitori în zece ani, iar raportul numeric la nivel etnic s-au inversat.

Însă în primul deceniu de după 1990, minoritatea maghiară din România, care număra pe atunci 1,4 milioane de persoane, și-a construit instituțiile de învățământ în limba maghiară, de la grădiniță până la universitate, instituțiile culturale, sociale, presa și societatea civilă. Cu alte cuvinte, structurile de care comunitatea consideră că depinde în mod direct păstrarea și multiplicarea culturii și identității sale.

Spații de utilizare a limbii materne

Dar aceste școli, publicații, programe de televiziune sau spectacole de teatru rămân necunoscute majorității cetățenilor vorbitori de limbă română. Comunitatea românească cel mult aude în presa cotidiană, din când în când, că acești maghiari (sau alte minorități) cer din nou ceva.

La 11 ani după acel ”martie negru” de la Târgu Mureș, Parlamentul României adopta totuși – în urma unor negocieri politice – o lege care făcea obligatorie folosirea limbilor minoritare în localitățile și județele în care proporția minorității atinge 20 la sută din totalul populației. Acest lucru a permis minorităților să își exprime identitatea nu numai în viața privată sau în propriile comunități, ci și în relația cu autoritățile statului, adică aceleași autorități care se ocupă și de treburile majorității românești.

Legea administrației publice din 2001 prevedea ca instituțiile publice din șase județe și câteva sute de localități să comunice cu cetățenii atât în limba română, cât și în limba maghiară. Totodată, în cel puțin 100 de unități administrative ar fi trebuit să se comunice cu cetățenii în limba lor maternă, respective rromani. Limbile germană, ucraineană, bulgară, slovacă și tătară trebuiau să devină vizibile și utilizabile în alte câteva zeci de localități.

Normele de aplicare a legii enumeră 523 de unități administrative teritoriale în care drepturile lingvistice ale unei naționalități trebuie să fie garantate în administrația publică. Aceasta reprezintă aproape o șesime din numărul total de unități administrative din România. Aceste comune includ adesea mai multe sate. Practic, pe lângă limba română, marea majoritate a acestor unități administrative ar fi trebuit să afișeze numele localităților și în limba maternă a locuitorilor minoritari, să semnalizeze instituțiile publice, să informeze locuitorii și în limba lor despre ceea ce discută și decide consiliul local sau să răspundă cetățenilor și în limba maternă atunci când aceștia s-au adresat unei instituții în aceasta.

Cele mai multe dintre aceste așezări sunt locuite de către etnici maghiari și sunt situate în centrul țării, în Ținutul Secuiesc, unde etnia maghiară constituie o majoritate absolută. Aici, marea majoritate a localităților sunt conduse de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR). Toată lumea consideră de la sine înțeles că aici comunicarea în administrația locală se desfășoară oral în limba maghiară, și e conștientă că doar documentele și formularele în limba română au valabilitate juridică.

De asemenea, secuii folosesc limba maghiară în viața de zi cu zi, spre exemplu când își fac cumpărăturile în magazine. Cum în ultimii zece ani, lanțuri de magazine naționale și internaționale s-au stabilit și în Ținutul Secuiesc, acestea s-au simțit obligate – ținând cont de profilul consumatorilor locali – să afișeze inscripțiile bilingve pe rafturi și să scrie textele bilingve în pliantele publicitare. Deoarece acestea sunt standardizate la nivel național, departamentele centrale de marketing și managerii de magazine locale au trebuit să se obișnuiască cu efortul suplimentar necesar pentru a-și marca bilingv reclamele. În Ținutul Secuiesc, aceasta este singura modalitate de a face comerț rentabil, ne-a declarat o sursă care cunoaște mediul de afaceri regional.

Procente flexibile și… inflexibile

Cu toate acestea, jumătate dintre maghiarii din Transilvania, aproximativ 600.000 de persoane, nu locuiesc în Ținutul Secuiesc, ci în centrul și marginea vestică a Transilvaniei. Proporția și forța lor politică în localitățile natale variază foarte mult: în unele formează o majoritate absolută, în multe sunt o minoritate de facto, dar în altele reprezintă peste 20% dintre locuitori.

Municipiul Cluj-Napoca este o excepție interesantă: aici se află a doua cea mai mare comunitate maghiară din Transilvania, aproape 50.000 de persoane, dar ponderea acesteia nu a mai atins procentul de 20% din anul 2002. După ani de procese, prima dată abia în 2017 au fost amplasate indicatoare toponimice multilingve la ieșirile din oraș, cu inscripția Kolozsvár sub numele Cluj-Napoca. (Și chiar și numele german Klausenburg este specificat, ca recunoaștere a rolului sașilor în viața medievală a orașului, în timp ce partea latină comemorează fondarea municipiului roman Napoca.)

Cazul din Cluj-Napoca pune în lumină de ce recensământul și noul Cod administrativ adoptat în 2019 au un impact politic asupra minorităților, mai ales a maghiarilor din Transilvania. Normele de punere în aplicare a vechii legi din 2001 au numit cele 523 de unități administrative în care este obligatorie utilizarea unei limbi minoritare în administrația publică, pe baza celor mai recente proporții etnice de la momentul respectiv, și anume recensământul din 1992.

Această listă cu numele localităților aprobate de Academie Română nu s-a schimbat de atunci, deși au mai avut loc două recensăminte. La mijlocul anilor 2010, recensământul din 1992 a fost luat în considerare și în procesul pentru plăcuțele multilingve din Cluj-Napoca. Acest lucru le-a permis persoanelor care au intentat procesul să câștige.

Codul administrativ, care a intrat în vigoare în vara anului 2019, stipulează că cele mai recente rezultate ale recensământului trebuie să fie întotdeauna luate în considerare atunci când se stabilește pragul etnic de 20 la sută. (În principiu, autoritățile pot să comunice cu minoritățile, în limba lor maternă, chiar și când numărul etnicilor e mic, dacă consiliul local votează în acest sens.)

România derulează un recensământ în acest an, însă, pe de o parte, nu au fost încă emise normele de aplicare a codului administrativ în vigoare de aproape trei ani, iar pe de altă parte, lista menționată cu denumirile localităților nu va fi cu siguranță actualizată înainte de publicarea rezultatelor finale ale recensământului. Adică cel mai curând în 2023.

Muncă suplimentară, costuri suplimentare, fără resurse însă

În anii 2000 au fost elaborate resursele care finanțează educația și viața culturală a minorităților naționale. Învățământul pentru minorități presupune materii suplimentare (limba maternă, istoria comunității), manuale și materiale auxiliare proprii și multe traduceri. Astfel că instituțiile de învățământ primesc o sumă mai mare din finanțarea centrală bazată pe cote pentru elevii din clasele cu predare în limba minorităților decât pentru elevii din clasele cu predare în limba română.

Întrucât comunitățile etnice minoritare sunt semnificativ mai mici decât majoritatea românească, instituțiile culturale care le deservesc nu pot să se autofinanțeze nici măcar la fel ca instituțiile majorității românești. Cu toate acestea, producerea unui spectacol de teatru, a unei reviste sau a unei cărți în limba germane, de exemplu, costă aproximativ la fel de mult ca în limba română. Departamentul pentru Relații Interetnice (DRI), subordonat guvernului, alocă fonduri de stat pentru activități de păstrarea identității comunităților minoritare recunoscute oficial în România și reprezentate în parlament. (Sursa Foto: Direcția Regională de Drumuri Brașov)

Citește tot articolul pe Sinopsis