Cum a ajuns guvernul spaniol să fie lăudat de Teheran, să fie acuzat de Trump că este un ”aliat groaznic” și să își atragă criticile aliaților europeni pentru susținerea Hamas în conflictul cu Israel – presă

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Există un tipar recurent în istoria diplomatică pe care analiştii clasici l-au descris cu acuratețe: momentul în care un stat aliat, prin calcul intern sau prin judecată greșită, adoptă o poziție care îl plasează simultan în afara consensului alianței sale și în perimetrul discursiv al adversarilor sau chiar al dușmanilor propriei alianțe, scrie cotidianul la Razon.

Guvernul spaniol a obținut un rezultat pe care niciun oficial de politică externă nu ar trebui să-l considere acceptabil: a primit recunoaștere publică din partea ambasadorului Republicii Islamice Iran (nimeni altul decât președintele Republicii Islamice) și din partea Hamas, în timp ce președintele Statelor Unite numește Spania un „aliat groaznic” în fața cancelarului german, care, departe de a apăra Spania, a criticat-o în continuare ca fiind un guvern lipsit de solidaritate în apărarea comună.

Senatorul Lindsey Graham, unul dintre cei mai apropiați oameni ai lui Trump și cea mai influentă figură din Partidul Republican, numește acest lucru o „aberaţie” și un „model de conducere patetic de slab”.

Decizia guvernului spaniol de a refuza utilizarea bazelor Rota și Morón în cadrul ofensivei împotriva Iranului nu poate fi analizată ca un episod izolat. Reprezintă punctul culminant al unei traiectorii în politica sa externă, prezentată ca o apărare a dreptului internațional, dar efectul obiectiv este radical diferit: proiectează către Washington imaginea unui partener care, atunci când riscul este real, se ascunde în spatele unor detalii tehnice juridice și declarații retorice, beneficiind în același timp de umbrela americană.

Fiabilitatea nu se măsoară în perioade de calm, ci în perioade de criză. Un aliat care își condiționează solidaritatea de absența costurilor politice interne încetează să mai fie un aliat activ și devine un obstacol sau, mai rău, un adversar. Acuzația de standarde duble, în limbajul politicii de alianță, este deosebit de corozivă: Spania este indignată de Moscova, dar pare îngăduitoare față de Teheran și extrem de critică față de Statele Unite.

Președintele Trump, vorbind cu cancelarul german Friedrich Merz la Casa Albă, s-a referit la Spania ca fiind „un aliat groaznic” și „un partener groaznic”, anunțând că este dispus să întrerupă „toate schimburile comerciale” și „toate relațiile de afaceri” cu Spania, adăugând: „Nu au nimic de care să avem nevoie”, cu excepția „oamenilor grozavi și a unei conduceri proaste”.

Ar fi o greșeală gravă să limităm acest fenomen la universul ideologic al trumpismului. Problemele securității naționale, ale forțelor armate și ale solidarității aliaților sunt adânc înrădăcinate în psihicul american. Controlul Iranului și asigurarea securității Israelului nu sunt dezbateri politicianiste; ele constituie un consens larg răspândit, chiar dacă nu unanim.

Democrații moderați, independenții și un număr semnificativ de parlamentari care nu l-ar susține niciodată pe Trump au o premisă centrală: un aliat care beneficiază de umbrela militară americană și se eschivează de obligații atunci când circumstanțele cer sacrificii reale nu merită să fie considerat un partener strategic.

Confruntat cu o ofensivă politică și mediatică de o asemenea amploare, răspunsul Ministerului Afacerilor Externe a relevat o combinație deconcertantă de automulțumire și lipsă de previziune. Ministrul Albares a apărut în fața publicului, invocând solemn articolele acordului bilateral de cooperare în domeniul apărării și asigurând categoric că „nu vor exista consecințe” pentru refuzul de a autoriza utilizarea bazelor. Realitatea l-a contrazis imediat și decisiv. Lipsa de previziune afișată sugerează o deconectare îngrijorătoare între acțiunea diplomatică și evaluarea strategică.

Amenințarea, evident excesivă, cu privire la o „întrerupere totală” a relațiilor comerciale intră în mod firesc în sfera maximalismului retoric. Cu toate acestea, experiența recentă demonstrează că nu este necesar să se meargă la astfel de extreme pentru a provoca daune semnificative. O abordare singular punitivă împotriva Spaniei, determinată de motivații politice din partea Casei Albe, ar putea reduce creșterea economică, ar putea crește costul exporturilor spaniole și devia fluxurile comerciale către concurenți considerați mai fiabili.

În ce privește investițiile, efectul este mai puțin vizibil, dar la fel de coroziv. Spania este o destinație semnificativă pentru capitalul american și, în același timp, găzduiește interese substanțiale ale unor mari companii spaniole în Statele Unite. Nimic nu va fi imediat; eroziunea va fi graduală. Investițiile americane reprezintă nu mai puțin de 15% din totalul investițiilor străine directe în Spania.

Daunele potențiale în domeniile apărării și informațiilor sunt, fără îndoială, cele mai grave și mai durabile. Decenii întregi Spania a investit în construirea unei reputații de partener de încredere, chiar dacă cheltuielile noastre pentru apărare sunt substanțial mai mici decât cele ale marii majorități a aliaților noștri. Mesajul este teribil: atunci când solidaritatea aliaților cere costuri politice, actualul guvern se eschivează de la răspundere.

Represaliile în acest domeniu nu vor fi imediate sau spectaculoase. Se vor manifesta într-un mod mai subtil și mai dăunător: restricții privind fluxul de informații comune, o scădere a priorității desfășurărilor comune, excluderea progresivă din programele avansate de apărare și o neîncredere sporită în lupta împotriva terorismului și cooperarea polițienească. În gramatica alianțelor, daunele invizibile sunt cele mai corozive și subminează, sperăm nu iremediabil, fundamentele relației bilaterale.

Statele Unite sunt principala sursă de turiști din afara UE în Spania, cu un profil de cheltuieli foarte ridicat și un număr constant de vizitatori în creștere. Un boicot formal nu este necesar; o campanie politică prelungită care prezintă Spania drept un „aliat nerecunoscător” ar putea descuraja o parte semnificativă a potențialilor turiști americani să o viziteze.

În domeniul științific și tehnologic, unde un număr considerabil de cereri de propuneri depind de agenții federale și de contracte legate de Pentagon sau de Departamentul Energiei, perceperea Spaniei ca un partener necooperant ar putea înclina balanța în favoarea altor țări europene.

Pe plan simbolic, această criză reprezintă o amplificare exponențială a episodului în care a fost implicat președintele Zapatero, când acesta a rămas așezat la trecerea steagului american. Dar lucrul cu care se confruntă Spania astăzi este mult mai grav: un guvern care, în contextul unui conflict deschis cu Iranul, îi refuză principalului său aliat utilizarea infrastructurii critice de apărare, doar pentru a fi lăudat de Teheran, așa cum a făcut-o cândva și Hamas. Este dificil să găsești o combinație mai corozivă în geopolitică.

În plus, jena fără precedent de a nega public ceea ce o facțiune a guvernului aparent angajată o face în privat dezvăluie improvizație, o lipsă de coordonare și un mesaj incoerent, ca să nu mai vorbim de incompetență pură. Credeți-mă, toate acestea ne-au afectat imaginea într-un mod care va necesita mulți ani pentru a o repara.

Sursa: La Razon / Rador Radio România/ Traducere: Rodezia Costea