Copilărie de refugiat. Mărturii și traumă în comunitatea ucraineană: ”Ce-ar fi dacă ne întoarcem la tata?”/ Copilul care își încuraja părinții sub pământ, ochii băiatului care a simțit ura, pisica Nora și dorul de bunicul

• România s-au stabilit până în luna decembrie aproximativ 90.000 de refugiați ucraineni din cele 2,6 milioane care au intrat în țară de la începutul războiului, în urmă cu 10 luni. Jumătate din cei rămași aici sunt copii, transmite Info Sud-Est.
• Matfii, Nikita, Kassia, Lev, Reizel și Makar au ajuns la Constanța din trei colțuri ale Ucrainei, din Kiev, Vinița și Odesa. Sunt printre norocoșii care astăzi nu mai aud bombardamentele, nu tremură de frică în subsoluri și nu suferă de frig în întuneric.
• Dar care este prețul plătit de copiii care s-au refugiat din Ucraina și ce povară emoțională poartă cu ei zilnic, la școală, la piață sau când se plimbă? Info Sud-Est a stat de vorbă cu cei șase copii și cu familiile acestora pentru a înțelege dimensiunea traumei interiorizate, așa cum ea se reflectă în mărturiile consemnate.

Matfii, 11 ani, Kiev

La începutul războiului, în vreme ce primele bombardamente asupra Kievului începuseră, Matfii încă dormea și nu realiza că viața și lumea pe care le cunoștea au fost deja schimbate în mod dramatic. Deși mama sa, Veronica, nu și-ar fi dorit să îl trezească pe băiat și să îl forțeze să înfrunte realitatea sumbră impusă de războiul declanșat de Rusia, ea a realizat rapid că ei, în Kiev, vor fi ținta principală a invaziei și că drumul spre siguranță trebuie început cât mai curând.

În ciuda vârstei sale fragede, Matfii a înțeles rapid de ce familia sa părăsește capitala. La scurt timp după ce au găsit refugiu în vestul Ucrainei, când a devenit evident că nu există niciun loc cu adevărat sigur între granițele țării, Veronica a făcut alegerea dificilă de a părăsi țara natală în căutarea unui cămin temporar, departe de amenințarea rachetelor și tancurilor rusești. Cu tatăl lui Matfii pe front și cu băiatul în grija rudelor, femeia a reușit să găsească acomodare temporară în Franța, unde și-a adus ulterior și fiul.

Din păcate, deși cei doi au găsit în Franța un mediu sigur, stabilitatea furată de invazie a fost mai greu de redescoperit. Mama și copilul au fost curând nevoiți să se mute din nou, deoarece familia care i-a găzduit inițiat nu a putut să le ofere ajutor pe termen lung.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05;35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

Satoshi, despre ce înseamnă Europa pentru artiștii moldoveni

10:12

Cei doi au fost obligați astfel, de-a lungul primelor luni de război, să se mute constant de la o gazdă la alta. Zilele de război s-au transformat în săptămâni, apoi în luni, iar astăzi, la aproape un an, este limpede că adăpostirea a două persoane în condiții atât de incerte pentru o perioadă nedeterminată nu este deloc o sarcină ușoară. Veronica și Matfii reprezintă doar unul din milioanele de refugiați cu care Europa a trebuit să se confrunte fără avertisment.

Stresul, lipsa siguranței zilei de mâine și bariera lingvistică și culturală au însemnat pentru Matfii pierderea unui întreg an școlar, ceea ce a contribuit la sentimentul de izolare resimțit de un copil nevoit să își părăsească casa, familia și prietenii. Deși Veronica și-a dat silința să îi ofere o anumită măsură de normalitate, nimic nu poate umple un gol creat atât de brusc și de brutal în viața unui copil.

În asemenea circumstanțe, când Veronica a auzit de la cunoștințe posibilitatea stabilirii în România, o țară mult mai apropiată cultural și geografic de casă, decizia de a se muta aici nu a necesitat multă dezbatere.

Astfel, la începutul lunii octombrie, cei doi au serbat aniversarea lui Matfii într-un autobuz care se îndrepta spre România. După un drum de 48 de ore care a început în Paris, mama și fiul au ajuns la Constanța, unde au fost urmați, printr-o coincidență fericită, de sora Veronicăi și fiul acesteia, Nikita, care au părăsit Ucraina la puțin timp după ei.

În prezent, Matfii se pregătește să își reia studiile, prin intermediul școlii online, în timp ce Veronica face voluntariat pentru a strânge fonduri care să ajute familiile care nu au avut posibilitatea de a fugi din calea războiului.

Zilele trec greu pentru Matfii, care nu are multe opțiuni de relaxare la îndemână și și-ar dori ca mama să îi poată oferi mai multă atenție, la fel cum o făcea înainte, dar băiatul reușește să își umple timpul cu plimbări, cu sesiuni de studiu, în pregătire pentru reînceperea școlii, și cu alte mici jocuri și distracții specifice copilăriei, chiar și dacă trebuie să o facă pe holurile sau în sălile de așteptare ale unui hotel.

Apropierea de mare și de Ucraina, precum și posibilitatea de a se juca și comunica cu vărul său, Nikita, i-au priit lui Matfii, dar viața de zi cu zi la Constanța nu este lipsită de greutăți. În ciuda tuturor eforturilor, nimic nu se va simți vreodată ca acasă. Camerele de hotel în care refugiații trebuie să stea uneori în grupuri de trei sau patru nu pot înlocui camera și spațiul propriu de care se putea bucura în Kiev, mâncarea românească nu poate ține locul preparatelor cu care băiatul a crescut, iar școala online este o soluție educațională, dar nu poate înlocui colegii și prietenii de acasă.

Nici comunicarea cu rudele rămase în Ucraina nu este una ușoară. Deși tatăl lui Matfii îl încurajează și îl asigură că totul va fi bine în rarele ocazii când poate vorbi de pe front, experiența lunilor pe drumuri și-a pus amprenta asupra băiatului. Mai presus, știrile despre ce se întâmplă în țară sunt imposibil de evitat, ceea ce nu face decât să înrăuțească starea emoțională și psihică deja precară a copilului.

Plecarea grabnică din Kiev a însemnat că, din fericire, Matfii și mama sa nu au fost nevoiți să îndure prea mult sunetul exploziilor și al sirenelor sau teama constantă față de armata rusă, dar simplul fapt că este conștient de aceste lucruri și separarea bruscă de tot ceea ce a știut până acum l-a învățat pe băiat să simtă ceva ce niciun copil nu ar trebui să experimenteze: Ură.

Războiul care i-a luat casa și i-a separat familia, care i-a distrus locurile favorite de joacă din Kiev, care l-a forțat să își petreacă aniversarea de 11 ani pe drum, fără tort, prieteni sau cadouri a creat în sufletul copilului o stare de mânie pe care nu o mai simțise până atunci. Furia se manifestă acum în episoade de plâns și ură la adresa celor responsabili sub ochii îndurerați ai mamei sale.

În ciuda faptului că Matfii este nevoit să gestioneze sentimente și experiențe care ar putea aduce majoritatea adulților în pragul lacrimilor, nu și-a pierdut încă speranța și fericirea copilăriei. Deși vrea în continuare să știe ce se întâmplă acasă și continuă să se gândească la ce a pierdut și din ce cauze, Maftii nu uită să viseze la momentul întoarcerii în țara natală, la cadourile aniversare care i-au fost promise și la simplele bucurii precum o plimbare pe plajă sau o gustare dulce.

Ochii roșii și umflați, fie de la oboseală, fie de la lacrimi, nu reușesc să distragă de la zâmbetul aproape mereu prezent pe fața băiatului și de la personalitatea energică, jucăușă și hazlie care a rezistat și după lunile de teamă, ură și relocări.

• Citește integral pe Info Sud-Est.