Confesiunea unui diriginte, când se desparte de o clasă întreagă: Nu mai plângi, ştii că ei varsă acum şuvoaie de lacrimi. Apoi se răspândesc, ca puful unei păpădii

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

“Nu mai plângi, ştii că ei varsă acum şuvoaie de lacrimi, pe care le vor uita în secunda în care vor păşi pentru prima dată pe porțile facultății. Iar tu, profesorul minunat, extraordinar, ‘cel mai şi cel mai’, vei mai stărui puțin în cugetele lor, după care te vei estompa din ce în ce mai mult şi te vei transforma într-o amintire, apoi într-un concept. Îi cuprinzi pe toți cu privirea, le doreşti în gând şi cu vorba să le fie bine acolo unde îi va purta viața şi îi rogi doar atât: să fie buni. Să fie oameni. Apoi ei se răspândesc, ca nişte fire de praf, ca puful unei păpădii, ca pixelii de pe monitor. Fade to black”.

• Citește articolul integral pe Edupedu.ro