Cine este Enrico Letta, eternul „enfant prodige”, noul lider al stângii italiene

„Liniștit ca Enrico, european ca Letta” este formula folosită pe vremuri de ziarul francez „Le Monde”, cel mai eficient rezumat pentru a descrie persoana care va conduce Partidul Democrat italian. La șapte ani după mutarea sa din Italia este rechemat de partid în mijlocul uneia dintre cele mai complicate etape din istoria sa.

În vârstă de 54 de ani, premier între 2013 și 2014, anterior ministru și parlamentar, în 2015 Letta și-a dat demisia din funcția de deputat pentru a merge să conducă Școala de Afaceri Internaționale a Universității Sciences Po din Paris. În Italia a fondat Școala de Politică și Asociația Italia-ASEAN (Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est), ambele non-profit, și este președintele Institutului Jacques Delors, numit după fostul președinte francez al Comisiei Europene.

Milanist, pasionat de fotbal de masă, Letta este căsătorit cu o jurnalistă și are trei copii.

„Ghetoului Romei – amintind cuvintele Lilianei Segre – nu fiți indiferenți”. Acesta este spiritul cu care Letta a abordat decizia în ziua-cheie. Este considerat dintotdeauna un „enfant prodige”, pe bună dreptate a fost cel mai tânăr secretar adjunct al unui partid, cel mai tânăr ministru și unul dintre cei mai tineri prim-miniștri. La 31 de ani, în ianuarie 1997, Franco Marini l-a numit secretar adjunct al PPI; în noiembrie 1998, la 32 de ani, a devenit cel mai tânăr ministru din istoria Italiei (învingându-l pe Andreotti, care devenise ministru la 35 de ani), când a fost numit ministru pentru Politici Comunitare în Guvernul D’Alema. În 2000 s-a mutat la Ministerul Industriei, unde a rămas în guvernele D’Alema și Amato până în 2001. În aprilie 2013, la vârsta de 46 de ani, președintele de atunci Napolitano l-a chemat să conducă guvernul complicat de acord național: al doilea – la acea vreme – cel mai tânăr prim-ministru din istoria Italiei, după Giovanni Goria, care a devenit premier la 43 de ani. Zece luni a condus guvernul italian, până la sosirea pe scenă a lui Matteo Renzi.

În spatele evoluției lui Enrico Letta se află o educație solidă. A făcut școala obligatorie la Strasbourg, unde a locuit ani de zile împreună cu familia, deci într-un climat european și pro-european. Apoi, a absolvit Dreptul Internațional la Pisa, orașul în care s-a născut la 20 august 1966 și a obținut un doctorat în Drept Comunitar European la prestigioasa Școală Sant’Anna.

Această cale, combinată cu cea a angajamentului cu tinerii din DC, a făcut ca în 1990 să îl întâlnească pe Beniamino Andreatta, căruia i-a devenit discipol preferat, atât de mult încât în ​​1993 a fost numit la conducerea Arel.

La nivel politic, Letta urmărește tranziția de la DC la PPI și când, în 1995, sub secretariatul lui Rocco Buttiglione, a avut loc despărțirea între cei care vor să se alieze cu Berlusconi și cei care vor să lanseze coaliția L’Ulivo împreună cu Prodi, a ales această a doua cale. Și, de atunci, a fost întotdeauna un susținător convins al coaliției, susținând nașterea Democrazia è Libertà – La Margherita, în 2001, odată cu confluența PPI, Democrații, Rinnovamento italiano și Udeur. În guvernul condus de Romano Prodi a fost subsecretar în 2006 și în primăvara anului 2007 a fost printre promotorii uniunii dintre Margherita și DS pentru a da viață Partidului Democrat.

La alegerile locale din același an, Enrico Letta îl sfidează pe Walter Veltroni, deși știa că este câștigătorul desemnat, și obține un neașteptat 11% din care se va naște curentul său, care s-a consolidat în ultimii ani, dar s-a dizolvat când a părăsit Palatul Chigi, pentru a evita alte dezbinări în Partidul Democrat. Și, apoi, parteneriatul cu Pier Luigi Bersani, la Strasbourg, unde amândoi au fost parlamentari europeni între 2004 și 2006. În acei ani, în opoziție cu guvernul Berlusconi, au făcut împreună o călătorie în toate realitățile productive italiene, care le-au alegerile locale cu Partidul Democrat în octombrie 2009, l-a propus pe Letta în funcția de secretar adjunct al Adunării Naționale, fiind votat cu o foarte mare majoritate.

În ultima sa carte „Ho imparato” – „Am învățat” (2009), fostul premier îi rezervă partenerului de partid de atunci din Partidul Democrat și rivalului care l-a urmat la Palatul Chigi, compania ideală a lui Silvio Berlusconi, Beppe Grillo și Matteo Salvini. „Cum să nu îți dai seama că anumite prerogative utilizate pentru a-i defini populiști pe Salvini și pe Di Maio au dăinuit, mai mult sau mai puțin clandestin, în Berlusconi și în Renzi?” – scrie Letta. Cu Grillo și Salvini, însă, senatorul florentin ar împărtăși „distrugerea adversarului”. În comun, potrivit lui Letta, cei trei au „apelul direct la popor”, „ideea că ascensiunea lor marchează anul zero” al politicii, „suprapunere totală între figura liderului și cea a propriului partid”.

„Radicalism pentru a gândi ce este de neimaginat” este încurajarea eseistului Letta, care recunoaște că a învățat în Italia în anii dinaintea pandemiei. „Reflecțiile mele se bazează pe trei convingeri. Prima este că pentru a depăși acest prezent trebuie mai întâi să înțelegem cum am ajuns aici. A doua este că trebuie să îl depășim, mergând înainte și nu înapoi. A treia, cea mai importantă, este că nu există nimic mai frumos decât să învățăm”.

Sursa: Il Sole 24 Ore / Traducerea: Oana Avram (Rador)

Foto: Enrico Letta, președintele Partidului Democrat din Italia / Sursa: Facebook