Ce înseamnă sindromul ”indigestie investițională” de care suferă multe comune și orașe mici. Consilier al premierului Bolojan: 80% din comunele cu mai puțin de 2000 de locuitori și 66% din comunele între 2000 și 5000 locuitori nu-și pot acoperi salariile

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Victor Giosan, consilier al premierului Ilie Bolojan specializat în politici publice pentru administrație, a atras atenția într-o analiză că multe localități mici și mijlocii suferă de sindromul ”indigestiei investițională”. Ele au intrat în criză pentru că au lansat prea multe investiții nesustenabile și au devenit dependente de împrumuturi bancare sau de la stat, potrivit oficialului guvernamental.

”În ultimele luni am putut să analizez în detaliu situația financiară a administrației publice locale, am citit multe solicitări de sprijin financiar și pot spune un lucru clar: multe autorități locale mici (rurale) și mijlocii (orașe mici) suferă de un sindrom pe care l-aș numi ”indigestie investițională”. În ce constă acest sindrom: autoritățile locale s-au angajat în implementarea unui volum prea mare de investiții publice, prin proiecte finanțate de UE sau de la bugetul de stat, cu baze de venituri curente foarte mici, ceea ce a impus, pentru asigurarea numerarului necesar, contractarea de împrumuturi bancare la început, apoi de împrumuturi de la trezoreria statului, ambele purtătoare de dobândă. Chiar dacă nivelul de cofinanțare a fost extrem de mic (1%-2%) volumul mare de investiții finanțat temporar prin credite (până la momentul decontării) în condițiile unor venituri curente locale foarte mici, a condus la situații bugetare de criză”, a scris Giosan în analiza publicată pe rețelele sociale.

El a arătat că în multe cazuri ”efectul acestor investiții s-a văzut prea puțin în creșterea veniturilor curente ale autorităților locale: veniturile din impozite și taxe locale sau veniturile din cota defalcată din impozitul pe venit”.

Victor Giosan a avertizat și că majoritatea comunelor din România nu produc suficiente venituri pentru a-și plăti măcar salariile.

”Per ansamblu 80% din comunele cu mai puțin de 2000 de locuitori și 66% din comunele între 2000 și 5000 locuitori nu-și pot acoperi salariile din veniturile proprii locale”, a scris consilierul premierului.

El a mai arătat că ”tocmai pentru a corecta aceste fenomene guvernul Bolojan a decis creșterea semnificativă a impozitelor și taxelor locale (pentru a consolida baza de venituri curente ale autorităților locale), creșterea semnificativă a nivelului de co-finanțare. În opinia mea sunt necesare încă 2 măsuri: corectarea tratamentului împrumuturilor ”punte” din punct de vedere al plafonului de îndatorare și mai ales schimbarea radicală a mecanismelor de evaluare și selecție a proiectelor de investiții din fonduri naționale”.

Analiza integrală a consilierului Victor Giosan:

În ultimul timp s-au întețit atacurile împotriva politicii de ajustare bugetară a premierului Bolojan și ele sunt de două mari tipuri: primul spune că de fapt am putea continua în linii mari ca și până acum, cu foarte mici ajustări, că de fapt chestia asta cu deficitul este mai mult o sperietoare și că măsurile luate în a doua parte a anului 2025 sunt o ”catastrofă”, ”suferință îngrozitoare și inutilă” a populației.
Al doilea tip de atacuri susține dimpotrivă că deficitul trebuie ajustat, dar numai prin reduceri drastice de costuri bugetare, însoțite chiar de reduceri de impozite pentru a stimula economia și a o orienta spre o creștere pe baza consumului strict privat și eventual al exportului (presupun asta, deoarece nu se spune explicit).
Haideți să vedem faptele:
1. O imagine sintetică a economiei românești poate fi văzută în tabelul de mai jos (preluat în mare parte de la Valentin Lazea și articolul lui din 27.01.2026, publicat și de Curs de Guvernare și la care m-am referit într-o postare anterioară și din rapoarte ale BNR privind nivelul datoriei publice) – Tabel 1
Pe scurt Valentin Lazea susține perfect îndreptățit că în 2014 (pentru a se câștiga alegerile prezidențiale) s-a decis trecerea la un model de creștere economică bazat pe o dublă stimulare: scăderea impozitelor și crearea de nișe fiscale pe de-o parte, creșterea cheltuielilor bugetare pe de alta, ignorându-se principiile de disciplina bugetară. Beneficiarii acestui model au fost toate categoriile: și mediul de afaceri, și populația în general (inclusiv pensionarii) și sectorul bugetar: consumul individual a crescut substanțial și a depășit creșterea PIB în 8 din cei 11 ani din tabel, iar în 2020 a scăzut mai puțin decât a scăzut PIB-ul.
2. La începutul anului 2025 România avea printre cele mai mici niveluri de impozitare la nivelul UE și în regiune (sursa Raport Consiliul Fiscal 2022) – Tabel 2
La aceasta trebuie să adăugăm că România avea și printre cele mai mici impozite pe proprietate, ceea ce făcea să colectăm în 2024/2025 cam 0,5%, în timp ce media UE este peste 1,5%, iar media țărilor din regiune peste 1%.
3. La aceasta se adaugă presiune exercitată pe cheltuieli de alți 2 factori: (i) instabilitatea internațională, războiul de agresiune al Rusiei asupra Ucrainei, reticența SUA de a-și mai asuma același nivel de implicare în securitatea europeană în lipsa unei creșteri substanțiale a cheltuielilor de apărare ale membrilor europeni ai NATO, au impus adoptarea unui program de creștere a cheltuielilor de apărare peste nivelul asumat anterior de 2% din PIB; (ii) creșterea nivelului de trai și apartenența la un spațiu comun – UE – care oferă servicii sociale, de sănătate și educaționale de un nivel foarte ridicat (printre cele mai ridicate din lume) mărește pretențiile absolut justificate ale cetățenilor de a beneficia de servicii similare în România, ceea ce evident pune o mare presiune pe cheltuielile bugetare din aceste domenii.
4. În 2024 cheltuielile cu salariile și asistența socială (în primul rând pensii) ajungeau la 9,3% și 12,7% din PIB la care se adăugau 2,1% din PIB cheltuielile cu plata serviciului anual al datoriei publice, ceea ce reprezintă 88,6% din veniturile fiscale ale României, iar situația s-ar fi deteriorat în continuare deoarece cheltuielile cu datoria publică au ajuns în 2025 la 2,6%. Cu alte cuvinte aproape 90% din veniturile fiscale ale României acoperă numai elemente de cheltuieli extrem de rigide, care nu pot fi ajustate decât cu foarte mari eforturi.
În concluzie continuarea aceluiași model economic din perioada 2015 – 2024 nu mai era posibilă – dacă am fi făcut-o rezultatul ar fi fost – în limbajul BNR – o aterizare forțată fără flapsuri și tren de aterizare deschise: investitorii în datoria publică românească ar fi vândut-o, ne-am fi împrumutat la nivelul de dobânzi colosale, ar fi urmat o contracție bruscă atât a consumului, cât și a activității economice, posibil și incapacitate de plată, intram sub monitorizare strictă FMI/UE – ceva similar am văzut acum mai bine de 10 ani în Grecia. Mai trebuie remarcat că avem pe anul 2025, după adoptarea majorității măsurilor de ajustare bugetară, o reducere a consumului individual de numai 0,1%. Și asta după 9 ani de creștere a consumului individual cu minim 2,6% și maxim 11,6% – cumulat pe întreaga perioadă 2015-2024, luând în considerare și scăderea din 2020, consumul individual a crescut cu 29,27%. Și totuși mulți politicieni și ziariști ne spun că populația a ajuns la capătul puterilor – din păcate Valentin Lazea are din nou dreptate: ”trăim în plin post adevăr”.
Probabil în 2026 va fi ceva mai mare (se va adăuga și efectul creșterii impozitelor pe proprietate), dar cu siguranța că scăderea consumului individual cumulat pe anii 2025 și 2026 va reprezenta numai o mică fracțiune din câștigul pe întreg deceniul 2015-2025. Consider că este un preț mult, mult mai mic de plătit pentru revenirea la bunul simț bugetar, decât efectele devastatoare ale unei crize de tip ”grecesc”.
În ceea ce privește al doilea tip de critici este foarte interesant că el ignoră complet primul tip – în platouri de televiziuni sau în articole de presă ambele sunt folosite senin împreună numai pentru a ”desființa” guvernul Bolojan, fără ca nimeni să observe că cele două abordări sunt perfect contradictorii. Cum ar arăta evoluția consumului individual dacă admitem prin absurd că întreaga ajustare bugetară s-ar realiza numai prin reduceri de cheltuieli publice și în plus am mai reduce și nivelul din 2024 al impozitelor? Dacă pentru actual nivel modest de ajustări pe partea de cheltuieli bugetare, realizat în a doua jumătate a anului 2025, a fost atât de multă opoziție, cum ar fi arătat viața socială și politică românească dacă guvernul ar fi adoptat sfaturile libertarienilor puri și duri?
Se ignoră complet faptul că într-un proces de ajustare suntem interesați atât de aspecte cantitative, cât și de cele calitative. Din punctul de vedere al guvernanței bugetare România se confruntă cu 3 probleme principale: (i) venituri fiscale mici ca pondere în PIB – printre cele mai mici din UE – situație generată atât de un nivel redus de impozitare (până în 2025), cât și de probleme de evaziune fiscală; (ii) colectare deficitară – în special în ceea ce privește TVA; (iii) cheltuieli publice relativ mici și destul de ineficiente în domeniile cele mai importante ale serviciilor publice: educație, sănătate, asistență socială.
Aceste probleme pot fi soluționate prin implementarea de măsuri care să producă efecte cât mai rapid și aici singurele eficiente sunt măsurile de ordin cantitativ: creșterea impozitelor, urmate apoi de măsuri calitative, care au un efect mai lent, dar mai prodund: îmbunătățirea colectării (reducerea semnificativă a gap-ului de TVA) și creșterea eficacității cheltuielilor publice (în special în domeniul investițiilor publice, dar nu numai). Pentru a evita o retrogradare a rating-ului de țară trebuia să se re-câștige rapid încrederea piețelor financiare, a agențiilor de rating, a instituțiilor financiare internaționale (FMI) și singura soluție eficientă era creșterea impozitelor – oricum, așa cum am arătat mai sus, mici în raport și cu media UE și cu situația din regiune.
În plus trebuie spus că efectul de multiplicare al cheltuielilor publice este mai mare decât al reducerii impozitelor – cu alte cuvinte reducerea dramatică a cheltuielilor publice nu ar fi fost compensată de o eventuală reducere a impozitelor, care oricum ar fi fost limitată și ar fi înrăutățit și mai mult deficitul bugetar, cel puțin pe termen scurt. Exemplele cu ceea ce s-a făcut în Argentina NU au absolut nicio relevanță pentru România de azi, din perspectiva structurii economice, a structurii sociale, a așteptărilor societății, a apartenenței la un model economic și social european.
Într-un singur domeniu acest tip de critică are o relevanță parțială: eficacitatea investițiilor publice, în special la nivel local. În ultimele luni am putut să analizez în detaliu situația financiară a administrației publice locale, am citit multe solicitări de sprijin financiar și pot spune un lucru clar: multe autorități locale mici (rurale) și mijlocii (orașe mici) suferă de un sindrom pe care l-aș numi ”indigestie investițională”. În ce constă acest sindrom: autoritățile locale s-au angajat în implementarea unui volum prea mare de investiții publice, prin proiecte finanțate de UE sau de la bugetul de stat, cu baze de venituri curente foarte mici, ceea ce a impus, pentru asigurarea numerarului necesar, contractarea de împrumuturi bancare la început, apoi de împrumuturi de la trezoreria statului, ambele purtătoare de dobândă. Chiar dacă nivelul de cofinanțare a fost extrem de mic (1%-2%) volumul mare de investiții finanțat temporar prin credite (până la momentul decontării) în condițiile unor venituri curente locale foarte mici, a condus la situații bugetare de criză. În plus efectul acestor investiții s-a văzut prea puțin în creșterea veniturilor curente ale autorităților locale: veniturile din impozite și taxe locale sau veniturile din cota defalcată din impozitul pe venit.
Ce a generat această situație: (i) nivelul foarte scăzut al impozitelor și taxelor locale, cumulat cu o economie locală cronic sub-dezvoltată – nu sunt rare comunele care colectează din ambele surse în jur de 2 milioane de lei. Per ansamblu 80% din comunele cu mai puțin de 2000 de locuitori și 66% din comunele între 2000 și 5000 locuitori nu-și pot acoperi salariile din veniturile proprii locale; (ii) selecția deficitară a proiectelor de investiții – mai ales pe fonduri naționale – și impactul lor scăzut asupra economiei locale; (iii) ”costul” foarte redus al participării la aceste proiecte de investiții: co-finanțare foarte, foarte mică (1%-2%), împrumuturile ”punte” pentru asigurarea numerarului în procesul de implementare nu sunt luate în considerare la calculul plafonului maximal de îndatorare – cum se spune în limbaj economic ”costuri de oportunitate” foarte scăzute pentru autoritățile locale; (iv) disponibilitatea statutului de a susține ad-hoc autoritățile locale în dificultate, fără reguli/condiții, ceea ce a scăzut și mai mult ”costurile de oportunitate”.
Tocmai pentru a corecta aceste fenomene guvernul Bolojan a decis creșterea semnificativă a impozitelor și taxelor locale (pentru a consolida baza de venituri curente ale autorităților locale), creșterea semnificativă a nivelului de co-finanțare. În opinia mea sunt necesare încă 2 măsuri: corectarea tratamentului împrumuturilor ”punte” din punct de vedere al plafonului de îndatorare și mai ales schimbarea radicală a mecanismelor de evaluare și selecție a proiectelor de investiții din fonduri naționale.
Dar toate acestea cer timp, analize complexe, negocieri complicate, iar angajamentele de investiții nu pot fi oprite brusc, ci numai corectate treptat în timp. Ar fi o iluzie să credem că putem opri brusc procesul investițional, chiar pentru proiecte mai puțin eficace.
În ultimă instanță mai este un argument pentru care nu pot fi deloc de acord cu libertarieni – și acesta este de natură teoretică: liberalismul este intim și esențial legat de capitalism (proprietate privată și piețe libere). Omenirea nu a inventat până acum un mecanism de alocare a resurselor rare mai eficient decât piața liberă. Cu toate acestea nu putem închide ochii la imperfecțiunile ”naturale” ale capitalismului, chiar din perspectivă strict liberală. Principiile fundamentale ale liberalismului sunt: (i) libertate maximă individuală compatibilă cu libertatea similară a oricărei alte persoane; (ii) în subsidiar: oportunități/șanse egale pentru oricine, iar aceste șanse egale trebuie să fie credibile/efective în mare măsură, nu doar ipotetice. Ori noi nu putem ignora posibilitatea de oligarhizare a capitalismului dacă nu este reglementat, dacă nu este parțial controlat în mod democratic.
Paradoxal stânga dură este obsedată de existența covârșitoare și distorsionantă a puterii oriunde și în orice relație inter-umană, ca urmare a statusurilor de clasă diferite, care la rândul lor sunt generate de niveluri diferite de acces la proprietate. Evident cu totul excesiv. La fel de excesiv este însă și ignorarea completă a oricărui efect distorsionant de putere generat de niveluri diferite de acces la proprietate – și putem observa cu ochiul liber efectele profund negative ale oligarhizări de tip privat în multe state din lume. Marile reforme anti-trust și de introducere a impozitului pe venit din Europa și SUA de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX au avut tocmai acest scop: limitarea oligarhizări prin reglementare, limitarea puterii celor super-bogați, îndeplinirea promisiunilor liberale de libertate și prosperitate pentru câți mai mulți membrii ai societăți – și așa s-a consolidat clasa mijlocie. Liberalismul în fond recunoaște interesele tuturor ca fiind legitime și atunci pentru ca societatea să poată funcționa este nevoie de moderație, negociere și compromis.
Din păcate libertarienii noștri ignoră atât teoria și istoria, cât și situația efectivă a României de azi, membră a unui club de state prospere și foarte atente la relativa egalitate socială, la protecția mediului, protecția categoriilor defavorizate. Ori toate acestea impun existența unui sector public important: educație publică, sănătate publică, asistență socială publică. Fără a aminti de nevoile legate de securitatea personală și securitatea națională.
Din punctul meu de vedere marea miză a viitorilor 2-3 ani în România este tocmai proiectarea și implementarea unor reforme calitative – în limbaj tehnic structurale – în toate aceste domenii legate de guvernanța publică: cum să avem un sistem de educație mai bun, cu mai puțin analfabetism funcțional, cu mai puțin abandon școlar, cum să avem un sistem de sănătate mai bun, mai accesibil, cu mai multă prevenție, cum putem avea un sistem de asistență socială eficient și care să fie abuzat cât mai puțin. Sau cum putem avea un sistem de cercetare, dezvoltare și inovare performant în care să investim fonduri publice și private mult, mult mai mari decât în prezent. Sau cum putem avea un buget cultural îndestulător care să nu finanțeze acțiuni gen Cântarea României, semănătorist-pășuniste. Și enumerarea ar putea continua.