BREAKING Motivarea deciziei prin care Înalta Curte i-a achitat pe foștii securiști acuzați de uciderea disidentului Gheorghe Ursu. ”Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de Securitate ar avea un caracter sistematic nu poate fi reținută de Înalta Curte / Ursu nu a fost un opozant al regimului comunist”

Înalta Curte de Casație și Justiție, condusă de Corina Corbu, a publicat joi seară motivarea deciziei prin care un complet format din trei judecători i-a achitat pe foștii securiști Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, acuzați de procurori de uciderea disidentului Gheorghe Ursu.

În motivare, judecătorii susțin că disidentul Ursu nu a fost un ”opozant” al regimului comunist.

Fragmente din motivare:

”Spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocități împotriva poporului român, reținute și în hotărârile anterior menționate, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracțiunii analizate și care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune”.

”Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de securitate ar avea un caracter sistematic și s-ar exercita prin controlul informativ al „întregii populații active” (și prin aceasta s-ar face dovada situației premisă cerută de textul incriminator) dat fiind numărul cetățenilor români supravegheați sau urmăriți de securitate în anii 1974-1989 nu poate fi reținută de Înalta Curte”.

”Înalta Curte reține că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacțiuni ale organelor de stat (chiar organe ale securității) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenței, în perioada în care se reține comiterea infracțiunii de către inculpați, a unui conflict (adversități) între autorități și populație sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităților de exterminare fizică sau psihică a populației sau a unei părți din acesta pe diverse motive (așa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reținute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced)”.

”Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situație premisă a infracțiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situație premisă de intenție sistematică de exterminare din partea autorităților face diferența dintre infracțiunile contra păcii și omenirii și infracțiunile individuale cu același element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.).

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că, în cauză, nu este îndeplinită situația premisă, parte componentă din structura (conținutul juridic) infracțiunii de tratamente neomenoase, situație în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, însă faptele persoanelor care au contribuit la uciderea victimei pot fi cercetate individual (particular) ca infracțiuni de drept comun.

De altfel, Înalta Curte reține că au fost deja judecați și condamnați numiții T, Ţ și pentru uciderea victimei H, reținându-se în sarcina acestora de către instanțele de judecată săvârșirea infracțiunii de omor și, respectiv, instigare la omor pentru ultimii doi”.

”Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că victima H nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele de securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale și dezacordul față de politica și conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a ajuns la cunoștința publicului larg pe vreo altă cale și nu au produs vreo consecință în realitatea exterioară (nu au fost de natură a propaga idei și concepții ostile ori de a instiga la acțiuni împotriva orânduirii socialiste).
Astfel, victima nu si-a manifestat public dezacordul față de politica și conducerea de stat și partid, astfel încât să devină o persoană periculoasă pentru securitatea statului, din cauza posibilității de influențare a opiniei publice și de instigare a populației împotriva conducerii de stat și partid.
Opiniile și nemulțumirile sale au fost exprimate fie în jurnalul său intim, dar nu a fost făcut public, fie prin materialele transmise la postul de radio „Europa Liberă” (așa cum a rezultat din declarațiile victimei), dar nu a fost menționat numele său, fie prin păreri exprimate la locul de muncă, dar care nu au fost în măsură să atragă atenția organelor de securitate, fiind arestat și deținut pentru infracțiuni de drept comun (infracțiunea de operațiuni interzise cu mijloace de plată străine).
De altfel, la acel moment, ca și victima H, existau numeroși cetățeni români care, într-un cerc restrâns, își manifestau dezacordul cu privire la regimul comunist și conducerea statului, fără, însă, a manifesta o atitudine critică în prezența unui public larg de natură să influențeze sau să instige populația împotriva conducerii de stat și partid.
Or, persoana aflată în conflict sau în relații de adversitate cu organele statului comunist este acea persoană care avea opinii opuse celor ale regimului comunist totalitar și care a avut și îndrăzneala de a le exprima public, deschis, punându-se astfel în opoziție față de puterea comunistă, iar „persoana căzută sub puterea adversarului” este persoana aflată în opoziție față de puterea comunistă, care este arestată sau cercetată de organele statului tocmai pentru aceste opinii. Sub acest aspect, martorul J a precizat în declarația dată în fața instanței de apel că „Numărul opozanților deschiși, cu asumare a riscurilor, care au inițiat sau desfășurat activități contestatare la adresa regimului a fost unul mic. D-nul H, prin jurnalul care nu a fost dat publicității, putem considera că a fost opozant de for intim, interior. În ce privește articolele trimise la Europa Liberă pot fi considerate ca acte de opoziție, dar neasumate public. Când ne referim la opozanți ai regimului, ne referim la cei care au săvârșit acte publice grave, asumându-și riscuri. Din acest punct de vedere H nu e considerat opozant deschis.”
Pe cale de consecință, nu se poate reține că victima H este o „persoana căzută sub puterea adversarului” atât timp cât opiniile sale despre regimul comunist și conducerea de stat și de partid nu au fost făcute publice, iar arestarea sa nu a fost dispusă de organele statului pentru opiniile pe care le-a consemnat în jurnalul său intim (așa cum s-a reținut anterior, victima a fost cercetată în stare de libertate pentru infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166 din Codul penal), ci pentru o infracțiune de drept comun, respectiv operațiuni interzise cu mijloace de plată străine, infracțiune recunoscută de victimă, în condițiile în care, la percheziția domiciliară, au fost găsite la domiciliul său mijloace de plată străine, care erau interzise la deținere.
Având în vedere cele anterior expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care inculpații D și E au fost trimiși în judecată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tratamente neomenoase, fiind astfel incidentă o cauză care împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale, respectiv cauza prevăzută de dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală – fapta nu e prevăzută de legea penală”.

• Citește aici MOTIVAREA INTEGRALĂ

Context. Procurorii militari au susţinut că cei doi au exercitat acţiuni represive şi sistematice (filaj, urmărire informativă, percheziţii, audieri sistematice, acte de violenţă fizică şi psihică) asupra lui Gheorghe Ursu, acţiuni care „au avut ca urmare producerea de suferinţe fizice sau psihice grave şi au fost de natură să îi aducă o atingere gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în principal a dreptului la viaţă”.

În schimb, cei doi inculpaţi au susţinut în faţa judecătorilor că sunt nevinovaţi. „Eu am îndeplinit comenzi primite. Nu făceam niciun act pe lângă comenzile primite,” a declarat Hodiş.

Procesul a mai avut încă doi inculpați, foştii miniştri de interne George Homoştean şi Tudor Postelnicu, care au fost acuzați de complicitate. Aceștia au murit între timp.

Inginerul Gheorghe Ursu este unul dintre cei mai cunoscuți luptători împotriva regimului comunist.

La începutul anilor 80, trimitea scrisori la Europa Liberă, afișa manifeste împotriva lui Ceaușescu și încerca să creeze o rezistență intelectuală împreună cu prietenii săi, Dan Deșliu, Nina Cassian, Geo Bogza și Radu Cosașu.

Pentru a încerca să evite un caz de persecuţie politică ce ar fi fost neprielnic pe plan internaţional regimului Ceauşescu, Securitatea i-a înscenat lui Gheorghe Ursu un caz de drept comun (pentru posesia a 17 dolari), pentru care l-a arestat pe 21 septembrie 1985.

A fost închis într-o celulă cu doi deţinuţi de drept comun, Marian Clită şi Gheorghe Radu, care au primit ordin de la securişti să exercite acte de violenţă asupra lui.

A murit la 17 noiembrie 1985, în Spitalul Penitenciar Jilava.

Andrei Ursu, fiul dizidentului ucis, a declarat în urmă cu o lună că „asta este miza, aceşti foşti torţionari nu sunt doar Pîrvulescu (Marin – n.r.) şi Hodiş (Vasile – n.r.). Sunt sute. Fiindcă la Braşov au fost – ştim şi avem pe listă – am găsit lista ofiţerilor de Securitate care i-au scos pe braşoveni la anchetă, de la CNSAS. Îi ştim, cu nume şi prenume, cum îi scoteau nopţile, ore întregi şi martori, victimele, povestesc cum erau bătuţi într-un mod bestial, cum spun ei, în mod stalinist sau medieval. Torturi medievale, în 1987. Oamenii ăştia sunt printre noi, torţionarii. Dacă îi condamnă pe aceşti doi, înseamnă că a existat situaţia – premisă. Înseamnă că a fost, într-adevăr, un regim criminal şi după 1965. Şi până la urmă, de aia noi românii am acceptat un regim care ducea ţara de râpă şi ne umilea cultul personalităţii lui Ceauşescu – nu de frica lui Ceauşescu, de frica Securităţii, cei 500.000 de informatori. Asta e miza”.