Boala rară care împiedică oamenii să simtă frica – Cum arată viața fără teamă

Să simți frică este un mecanism de supraviețuire pe care ni l-a dat evoluția. Unii oameni, foarte puțini, au o boală rară care îi face să nu le fie frică de nimic. Cum arată viața lor fără teamă? Imaginează-ți că sari dintr-un avion și nu simți absolut nimic. Nici adrenalină, nici inima care bate mai repede.

Așa trăiește Jordy Cernik, un britanic căruia i-au fost scoase glandele suprarenale ca să scape de anxietatea provocată de sindromul Cushing – o boală rară în care organismul produce prea mult cortizol (hormonul stresului), potrivit BBC.

Tratamentul a funcționat, dar parcă prea bine. Jordy a încetat să mai simtă anxietate – însă ceva nu era normal. În 2012, la Disneyland, când s-a dat într-un montagne russe, și-a dat seama că nu mai simțea deloc frică. Apoi a sărit cu parașuta, a mers pe tiroliană de pe Tyne Bridge din Newcastle și a făcut rapel pe Shard, în Londra – toate astea fără ca pulsul să-i crească măcar un pic.

Cazul lui Cernik e rar, dar nu unic. Seamănă cu situația celor care au boala Urbach-Wiethe (lipidoză cutanată), o boală genetică atât de rară încât doar vreo 400 de oameni au fost diagnosticați vreodată.

O pacientă cunoscută cu Urbach-Wiethe, numită SM, este studiată la Universitatea din Iowa încă din anii 1980. La începutul anilor 2000, Justin Feinstein, pe atunci doctorand, a încercat să găsească metode să o sperie pe SM.

„I-am arătat toate filmele de groază posibile”, spune Feinstein, acum neuropsiholog la Float Research Collective, care promovează terapia prin plutire ca tratament pentru durere, stres și anxietate.

Dar nici Blair Witch Project, Arahnofobia, Shining sau Tăcerea mieilor nu i-au provocat frică. Nici măcar turul prin Sanatoriul Waverley Hills, considerat bântuit, n-a avut vreun efect.

„Am expus-o și la amenințări reale, cum ar fi șerpi sau păianjeni. Și nu doar că nu simțea frică, dar voia să se apropie de ei”, spune Feinstein. „Era extrem de curioasă, dorea să atingă și să interacționeze cu aceste animale.”

Boala Urbach-Wiethe apare din cauza unei mutații la o genă numită ECM1, aflată pe cromozomul 1. ECM1 e o proteină importantă pentru matricea extracelulară – un fel de rețea care ține celulele și țesuturile la locul lor. Când ECM1 e afectată, calciul și colagenul se acumulează și omoară celulele. O zonă foarte sensibilă la acest proces e amigdala, o parte a creierului în formă de migdală, considerată de mult timp responsabilă de procesarea fricii.

De fapt, amigdala pare să fie implicată mai mult în anumite tipuri de frică decât în altele. În cazul lui SM, ea a încetat să mai simtă frică atunci când amigdala i-a fost distrusă.

„Ce e uimitor este că asta se aplică doar fricii – ea încă poate simți alte emoții, cum ar fi bucuria, furia sau tristețea”, explică Feinstein.

Tipuri diferite de frică

Dar povestea nu e atât de simplă. Se pare că amigdala e crucială pentru anumite tipuri de frică, de exemplu pentru „condiționarea fricii”. Experimentele pe șoareci arată că dacă un animal primește un șoc electric imediat după un zgomot, învață să înghețe doar la auzul zgomotului.

SM știe să nu atingă o tigaie fierbinte, dar nu poate fi condiționată să simtă frică. Adică nu i se accelerează inima și nu simte adrenalină când e expusă la un stimul asociat cu durerea. Ea nici nu poate recunoaște expresiile de frică pe fețele altora, deși recunoaște bine bucuria sau tristețea.

SM e și foarte sociabilă, dar nu știe să evite situațiile periculoase – lucru care a făcut-o să fie amenințată cu cuțitul sau pistolul de mai multe ori.

„Tinde să se apropie de oameni de care ar trebui să se ferească și a ajuns în probleme serioase din cauza faptului că nu-și dă seama dacă cineva e de încredere sau nu”, spune Feinstein.

Într-un experiment, cercetătorii au rugat un străin să se apropie de SM, iar ea a semnalat că se simte confortabil de la doar 34 de centimetri distanță – aproape la jumătate față de ceilalți participanți. Asta arată că e mult mai relaxată atunci când cineva îi intră în spațiul personal.

„În asemenea situații, pacienții cu leziuni la amigdala ajung față în față, aproape nas în nas, cu persoane necunoscute – lucru pe care oamenii fără astfel de afecțiuni nu l-ar face niciodată”, explică Alexander Shackman, profesor de psihologie la Universitatea din Maryland.

Rezultatele sugerează că amigdala organizează și modul în care ne raportăm la lumea socială.

Totuși, există și tipuri de frică ce apar fără implicarea amigdalei. Într-un experiment, Feinstein și colegii i-au pus lui SM să respire dioxid de carbon, ceea ce dă senzația de sufocare. Se așteptau să nu reacționeze, dar, surpriză, a intrat în panică. Și alți doi pacienți fără amigdale au simțit o frică intensă.

„În cazul lui SM, a fost un atac de panică în toată regula, cel mai intens pe care l-a trăit vreodată”, spune Feinstein.

Asta arată că există două căi diferite ale fricii în creier: una pentru amenințările externe și alta pentru cele interne.

Când vine vorba de amenințări externe (un hoț, un șarpe, un urs), amigdala primește informații de la văz, auz, miros, gust. Dacă detectează pericol, trimite semnale către hipotalamus, apoi către glanda pituitară, care activează glandele suprarenale să elibereze cortizol și adrenalină. Asta face ca inima să bată mai repede, tensiunea să crească și apare reacția clasică „luptă sau fugi”.

Dar pentru amenințări interne (cum ar fi dioxidul de carbon crescut în sânge), creierul reacționează altfel. Creierul interpretează nivelul mare de CO₂ ca pe un semn de sufocare. Cercetările arată că trunchiul cerebral, care reglează funcțiile automate (respirație, bătăile inimii), detectează CO₂ și declanșează panica. Amigdala, în mod normal, pune frână acestei reacții. La pacienții fără amigdale, frâna lipsește, iar panica e și mai puternică.

Povestea lui SM arată clar de ce a evoluat frica: e vitală pentru supraviețuire. Toate vertebratele – mamifere, păsări, reptile, amfibieni și pești – au amigdala, și ea le ajută să supraviețuiască.

„Când amigdala e distrusă și animalul e eliberat în sălbăticie, moare în câteva ore sau zile, pentru că intră în situații periculoase fără mecanisme de apărare”, spune Feinstein.

Pacienta SM, însă, a reușit să trăiască mai bine de 50 de ani fără amigdale, deși a trecut prin situații riscante.

„Cazul ei ridică o întrebare: oare frica e chiar necesară în viața modernă?”, spune Feinstein. „S-ar putea ca astăzi să ne facă mai mult rău decât bine, mai ales în societățile occidentale unde nevoile de bază sunt acoperite, dar nivelurile de stres și anxietate au explodat.”