Arhitectura supraviețuirii: de ce Republica Islamică Iran nu intră în colaps

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Analiză a publicației spaniole El Mundo, via Rador: Există o întrebare pe care politica occidentală față de Iran nu a luat-o niciodată în serios în considerare: ce se întâmplă dacă presiunea nu slăbește regimul, ci mai degrabă îl susține? Aceasta nu este o provocare retorică. Este ceea ce sugerează patru decenii de sancțiuni, crime țintite și izolare diplomatică atunci când sunt privite fără filtrul rezultatelor așteptate.

Amnesty International a documentat valuri de execuții în timp ce autoritățile restricționează accesul la internet în timpul episoadelor de protest și conflict. Modelul se repetă. Și totuși, rămâne neînțeles. Republica Islamică a supraviețuit la toate. Și nu în ciuda ostilității externe. În parte, datorită acesteia. Înțelegerea motivului necesită abandonarea modelelor convenționale. Și examinarea arhitecturii.

Supraviețuirea Republicii Islamice nu se explică prin legitimitatea sau eficiența sa. Se explică prin structura sa. După războiul cu Irakul, sistemul a învățat o lecție fundamentală: concentrarea puterii face pe cineva vulnerabil. De atunci, puterea nu se acumulează într-un singur centru, ci este distribuită într-o rețea de instituții și niveluri operaționale capabile să funcționeze autonom în situații de criză. Nu este o piramidă. Este o rețea.

Această caracteristică modifică decisiv calculele obișnuite. În sistemele extrem de centralizate, eliminarea unor figuri-cheie poate declanșa un colaps. În Iran, această logică nu este valabilă. Îndepărtarea comandanților nu paralizează sistemul; aceasta activează mecanisme de înlocuire prestabilite. Nivelurile intermediare nu sunt concepute exclusiv pentru a executa ordine, ci pentru a garanta continuitatea operațională. Pierderea unei piese nu demontează întregul; aceasta îl configurează.

Această capacitate de absorbție s-a consolidat în timp. Un element-cheie a fost experiența prelungită cu sancțiunile. Ani de zile s-a presupus că presiunea economică va slăbi regimul. Ceea ce s-a întâmplat a fost diferit. Sancțiunile nu au erodat sistemul: l-au antrenat. De-a lungul deceniilor, s-a consolidat o economie de supraviețuire bazată pe rețele informale, mecanisme paralele și circuite alternative. Ceea ce a început ca o adaptare a ajuns să se instituționalizeze. Rezultatul este un sistem care nu numai că rezistă condițiilor extreme, dar a învățat să funcționeze în cadrul acestora.

La aceasta se adaugă continuitatea ideologică. În multe regimuri, eliminarea figurilor cheie generează crize de succesiune. În cazul iranian, cadrele sunt instruite într-un format ideologic comun care permite o tranziție funcțională. Ceea ce se reproduce nu sunt indivizi, ci tipare. Continuitatea nu depinde de oameni, ci de structuri.

Iranul proiectează această logică și dincolo de granițele sale. De-a lungul deceniilor, a construit o structură de influență regională care îi extinde profunzimea strategică și multiplică scenariile de conflict. Confruntarea cu această configurație este radical diferită de confruntarea cu o putere centralizată.

Europa nu observă acest lucru din exterior. Este o parte directă a cadrului din care, împreună cu aliații săi, și-a conceput politica față de Iran timp de decenii. Dacă sistemul nu răspunde presiunilor așa cum este așteptat, insistarea asupra acelorași instrumente nu este doar ineficientă, ci poate consolida indirect condițiile care permit continuarea sa. Prin urmare, întrebarea nu este doar ce să facem cu Iranul, ci în ce măsură chiar cadrul occidental de interpretare alimentează problema pe care încearcă să o rezolve.

Până acum, am discutat despre ingineria puterii. Dar această arhitectură nu există în vid; se bazează pe o populație. Războiul nu doar reprimă; el rearanjează prioritățile. Atunci când supraviețuirea intră în joc, libertatea încetează să mai fie urgentă. Această schimbare nu elimină nemulțumirea, dar reduce capacitatea acesteia de a se traduce în acțiune colectivă. Frica încetează să mai fie doar un instrument de control și devine un mediu în sine. Incertitudinea constantă și violența acumulată erodează încrederea și fragmentează țesătura socială. În acest context, chiar și cei care resping sistemul pot percepe scenariile alternative ca fiind mai costisitoare sau mai incerte. Menținerea status quo-ului încetează să mai fie un angajament ideologic și devine, în multe cazuri, o alegere condiționată de risc.

Această logică este susținută și de cifre. De la începutul recentei escaladări a conflictului, organizații precum Organizația Hengaw pentru Drepturile Omului au documentat cel puțin 1.700 de arestări, alături de o creștere a utilizării pedepsei cu moartea împotriva prizonierilor politici și a celor acuzați de infracțiuni legate de securitatea națională. În ultimele luni, mai multe execuții au fost concentrate în contextul imediat al conflictului, coincizând cu o înăsprire generală a controlului intern.

În același timp, persecuția comunității bahá’í s-a intensificat, cu noi valuri de arestări care vizează în special tinerii. Departe de a fi un fenomen rezidual, acest tip de represiune îndeplinește o funcție în cadrul sistemului: în contexte de presiune externă, activarea mecanismelor de control asupra grupurilor vulnerabile întărește capacitatea de descurajare internă. Acest lucru a fost observat și în timpul recentului Război de Douăsprezece Zile, unde înăsprirea controlului a coincis cu o intensificare a acestor practici.

Prin urmare, problema nu este doar strategică. Este conceptuală. Atâta timp cât Iranul continuă să fie interpretat ca un sistem susceptibil de colaps sub presiune externă, vor continua să fie implementate politici care nu reușesc să-i înțeleagă adevărata logică. Presiunea nu operează în vid. Ea devine încorporată în funcționarea sistemului, alimentează narațiunea sa de asediu și îi extinde marja de control intern. Acest lucru are o consecință directă care este rareori articulată.

Dacă instrumentele concepute pentru a slăbi sistemul contribuie la consolidarea acestuia, persistența cu ele nu este o strategie eșuată. Este o modalitate de a perpetua problema sub o altă mască. Și în acest scenariu, cei care plătesc prețul nu sunt cei care susțin sistemul, ci cei care trăiesc sub el.

Republica Islamică nu supraviețuiește în ciuda presiunii. Supraviețuiește, în parte, datorită acesteia.

Articol de Ryma Sheermohammadi / Traducerea Rador: Rodezia Costea