Antisemitismul ayatolahilor e cel care a distrus Iranul – editorial New York Times

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Articol publicat de Bret Stephens în New York Times, via Rador: Un regim care preferă să poarte un jihad necontenit contra inamicului sionist mai degrabă decât să-și hrănească poporul nu are cum să nu se prăbușească în cele din urmă.

Dintre lozincile scandate de protestatarii care au inundat străzile Iranului se remarcă următoarea: „Nici Gaza, nici Liban, îmi dau viața pentru Iran”. Nu e doar o simplă repudiere a politicii externe a regimului. E și un memento că politica antisemită ajunge în cele din urmă să-l distrugă pe antisemit.

Încă de la Revoluția Iraniană din 1979 regimul a avut o obsesie unică în privința evreilor. Cangrena urii împotriva Israelului nu e decât o consecință a acestei obsesii.

Textul politic fundamental al regimului, „Guvernarea juristului” scris de ayatolahul Ruhollah Khomeini, e impregnat de antisemitism. Doar un exemplu: „Încă de la bun început mișcarea istorică a islamului a fost nevoită să se lupte cu evreii, întrucât ei au fost aceia care au creat propaganda anti-islamică”. Actualul conducător al Iranului, ayatolahul Ali Khamenei, e notoriu pentru negarea Holocaustului. Chiar dacă Iranul tolerează formal o comunitate evreiască – altfel tot mai mică -, vasta majoritate a evreilor iranieni au fugit din țară, adesea în circumstanțe primejdioase.

Politica externă iraniană amestecă fără scrupule turbarea anti-Israel cu cea antisemită. Teocrația iraniană susține de 40 de ani, cu miliarde și miliarde de dolari, organizația Hezbollah, al cărei obiectiv e nimicirea Israelului. Teheranul le-a ordonat acestor teroriști antisemiți inclusiv atentate la mare distanță, cum a fost și cel cu bombă din 1994 de la centrul cultural evreiesc din Buenos Aires, în care au murit 85 de oameni. Teheranul a înarmat și instruit militar Hamasul, tot așa cum le-a trimis rachete balistice teroriștilor Houthi din Yemen. Pe lângă faptul că a provocat în mod repetat indignarea comunității internaționale prin organizarea de conferințe pentru negarea Holocaustului și de concursuri de caricaturi antisemite.

Regimul și-a petrecut decenii procurându-și elementele necesare construcției unei arme atomice. Unul dintre motive era descurajarea și autoapărarea. Dar un altul a fost dat de gol de înfiorătoarea analiză cost-beneficii pe care a făcut-o fostul președinte ayatolah Ali Akbar Hashemi Rafsanjani într-un discurs din 2001: „Utilizarea unei singure bombe atomice în Israel nu va lăsa nimic în urmă, dar în lumea islamică ar provoca doar pagube” [Rafsanjani a fost un exponent al facțiunii „moderate” a clerului iranian – n.trad.].

Iar toate acestea poate că ar fi putut fi inteligibile dacă Iranul și Israelul ar fi avut cine știe ce dispute teritoriale sau istorice din vremuri străvechi. Însă nu există vreuna. Iranul s-a numărat printre primele state cu populație predominant musulmană care au recunoscut de facto Israelul, iar Ierusalimul și Teheranul au menținut relații strânse cât timp Iranul era condus de șah. Până și în ziua de astăzi iranienii de rând sunt considerabil mai puțin antisemiți decât celelalte popoare din Orientul Mijlociu, conform sondajelor publicate de Anti-Defamation League. Obsesia actualului regim reprezintă strict o funcție a ideologiei islamiste, iar nu una a interesului național.

Aceasta e explicația sloganului anti-regim amintit.

Luna aceasta regimul a încercat să-i îmbuneze pe protestatari oferindu-le majorității cetățenilor un jalnic venit lunar suplimentar de 7 dolari, pe fondul exploziei inflației și al colapsului monedei naționale. Însă același regim a reușit cumva să-i trimită, estimativ, Hezbollahului 1 miliard de dolari pentru a-și reface capacitatea militară, refuzând concomitent orice concesie reală în privința programului său nuclear, refuz plătit cu noi sancțiuni europene care i-au schilodit chiar și mai grav economia națională. Însă iranienii de rând nu se revoltă doar împotriva incompetenței economice și corupției. Vorbim aici și de un regim care preferă să poarte un jihad necontenit contra inamicului sionist mai degrabă decât să-și hrănească poporul.

Ani la rând cruzimea acestei politici a fost disimulată de succesul ei de fațadă, întrucât Iranul reușise să-și implanteze o serie de interpuși în tot Orientul Mijlociu și să construiască un așa-zis „cerc de foc” de jur-împrejurul Israelului. Însă în urma masacrului din 7 octombrie 2023 Israelul e demantelat sistematic tot acel cerc, începând cu Gaza și continuând cu Beirut, Damasc, Sanaa și în cele din urmă însuși Teheranul, al cărui cer a fost dominat de aviația israeliană pe tot parcursul războiului de 12 zile din iunie.

Ca peste noapte, Israelul a făcut praf și pulbere decenii de investiții și eforturi iraniene de distrugere a statului evreu. Astfel i-a expus și poporului iranian incompetența și neputința militară a regimului. Și le-a mai reamintit iranienilor că mai există și o altă cale pentru țările islamice – cu un bun exemplu chiar pe țărmul opus al Golfului Persic, Emiratele Arabe Unite, un stat moderat, prosper și conviețuind în pace cu Israelul.

Conștientizarea fragilității regimului e cu certitudine unul dintre factorii care-i împinge pe iranieni în stradă, în ciuda bilanțului tot mai ridicat al morților – cel puțin 2.000 până acum, conform regimului însuși, deși e posibil să fie mult mai grav. Conducătorii Iranului par a fi realizat că regimul lor e aproape de prăbușire, acesta fiind și motivul pentru care răspund acum la proteste printr-un amestec de ferocitate pe plan intern și flexibilitate diplomatică pe plan extern. Poate că va și funcționa o vreme.

Însă atunci când regimul se va prăbuși, fiindcă mai devreme sau mai târziu o va face, politicile lui antisemite vor fi jucat un rol important în colapsul lui. E un paradox istoric, dacă ne gândim care erau intențiile lui Khomeini și Khamenei. E și un deznodământ cu rezonanțe istorice: evreii aveau o datorie neplătită față de persani încă de când Cirus cel Mare i-a eliberat din captivitatea babiloniană, acum 2.564 de ani, lăsându-i pe exilații evrei să se întoarcă la Ierusalim.

Sunt învățăminte mai ample de desprins de aici, în vremuri în care politicile antisemite câștigă tot mai mult teren. Antisemitismul e o calamitate din multe privințe, printre care și o calamitate a prostiei: pentru că induce o mentalitate predispusă la teorii stridente ale conspirației; pentru că substituie asumarea răspunderii prin prezentarea de țapi ispășitori în caz de eșec național; pentru că înfierează și oprimă o minoritate educată și productivă. Societățile care și-au expulzat ori persecutat comunitatea evreiască, de la Spania și Rusia până la lumea arabă, au fost toate destinate declinului pe termen lung. Același lucru e valabil și pentru Iranul contemporan.

Dar lucrurile nu vor rămâne neapărat așa o veșnicie. Un regim care a vrut să proiecteze asupra evreilor propria-i reavoință și-ar putea întâlni curând soarta pe care o merita demult. Iar acest popor iranian care acum își revendică libertatea în calitatea de indivizi și-ar putea revendica și rațiunea în calitatea de națiune.

Traducere Rador: Andrei Suba