Ana-Maria Rusu, profesoară de Educație Muzicală: Amorul artelor – sau cum sunt avantajați cei care mint mai mult

Analiza de mai jos este semnată de Ana-Maria Rusu, profesoară de Educaţie Muzicală la Şcoala Gimnazială „Anghel Saligny” și la Colegiul Național „Unirea” din Focşani, profesor MERITO 2018:

”Mi-ar plăcea, desigur, să împlinesc o misiune grandioasă şi nobilă, dar prima mea îndatorire este aceea de a-mi îndeplini treburile zilnice ca şi cum ar fi grandioase şi nobile”. Hellen Keller

Eleva mea A. din clasa a șaptea mi-a povestit astă toamnă (dădeam un test Kahoot cu premii) că nu poate participa că e pedepsită de părinți și nu are acces la telefon și nici la creioane. Ce creioane, măi A.? ”Păi mie îmi place sa desenez în stilul Manga, știți, am învățat de pe Youtube și când fac câte ceva nepotrivit, părinții îmi iau creioanele și hârtia, dar eu sunt fată deșteaptă și tot desenez în pix la școală pe caiete la sfârșit”.

M-am gândit atunci la un alt elev de acum vreo 10 ani care m-a rugat să-i pun un 10 la muzică; el ar fi făcut orice doar să-i pun un 10. De ce, îi zic?” Păi vedeți, sunt pedepsit iar tata a zis că-mi ridică pedeapsa la primul 10 luat la școală. N-a specificat materia și mă gândeam că pot să vă rog sa ma ajutați”.

În definirea personalității umane, funcția afectivă are un rol la fel de important ca și cea cognitivă. În ultimii ani, în aprecierea capacității profesionale a unui candidat la un concurs de angajare se evaluează atât coeficientul de inteligenţă – IQ, competența profesională, cât şi coeficentul emoţional – EQ. Se consideră că randamentul în activitatea profesională ar fi dat în proporţie de 80% de EQ şi de doar 20% de IQ. Inteligența muzicală și artistică este în strânsă relație cu inteligența emoțională; ea se dezvoltată în școală prin sensibilizarea la frumos, prin expunerea elevului la diferite contexte artistice și culturi muzicale. 

Nu demult, câteva propuneri de modificare a planurilor cadru au fost scoase la lumină. Ele aveau ca obiectiv aplicarea legii care prevede tăierea cu până la 5 a numărului de ore pe săptămână în gimnaziu.

De aici, cei direct vizați și nu numai au lansat diverse discuții, îngrijorări, explicații, petiții ce au ocupat și încă o mai fac, spațiul public online.

M-am gândit destul de mult la aceste propuneri, am apreciat și petițiile extrem de argumentate pe care le-am semnat și distribuit, am urmărit cu interes toate grupurile specifice și mărturisesc că am primit zeci de mesaje de la colegi de catedră din țară (cunoscuți sau nu) care au simțit nevoia, îngrijorați, să mă întrebe ”Și oare noi ce facem? Nu o sa avem posturi, nu o să avem catedre”.

Eu am absolvit Conservatorul (varianta aia lungă când se făceau 5 ani) la secția Pedagogie muzicală. Nu mi-am dorit neapărat, dar nu am intrat la secția Interpretare instrumentală și cum deja pierdusem aproape un an de studiu zilnic la instrument, știam că nu voi mai lua admiterea la această secție (în 1999 nu prea erau locuri ”cu taxă” și oricum ieșea din discuție aspectul). A fi profesor nu era cea mai bună soluție pentru mine atunci și nu știu dacă reprezintă acum o opțiune nr. 1 pentru mulți absolvenți de arte. Pentru noi, cei de atunci, a fi profesor era o zonă destul de comodă în care știai că poți trăi liniștit dacă nu ești pretențios. Eu eram cred la fel, doar că s-a întâmplat că am fost nevoită să ”țin” niște ore unei doamne, timp de o săptămână, atunci când eram în anul V; țin minte că eram tare emoționată, mă simțeam responsabilă și total nepregătită; eu știam că practica pedagogică, didactica și metodica predării au fost materii pe care le-am studiat cam ”pe genunchi” în acei ani, copiam diverse chestii de la unul la altul, accentul fiind pus pe teorie, ansamblu coral și mai ales dirijat. 

• Citește analiza integrală pe Edupedu.ro