G4Media.ro

Aliaţii au atacat regimul Assad. Ce va face Rusia?

Aliaţii au atacat regimul Assad. Ce va face Rusia?

După câteva zile presărate cu avertismente, ameninţări reciproce venite de la Casa Albă şi de la Kremlin, apeluri la calm şi incertitudine, aliaţii occidentali au lansat atacuri împotriva unor ţinte militare ale regimului sirian. Preşedintele Donald Trump a anunţat, vineri seara la ora 21 (ora Americii), că bombardamentele au fost realizate în coordonare cu Franţa şi Marea Britanie, ca represalii pentru atacul cu arme chimice efectuat recent de regimul Assad. Unul dintre scenariile pe care le anticipam în urmă cu câteva zile a devenit, aşadar, realitate. Preşedintele Trump nu s-a mulţumit doar cu tonul provocator al mesajelor sale de pe reţeaua Twitter, în care l-a ameninţat pe Bashar al-Assad, „animalul care îşi gazează propriul popor”, şi a avertizat Rusia să nu răspundă unor acţiuni militare pe care americanii le-ar putea lansa împotriva Siriei. Bombardamentele lansate împotriva ţintelor militare siriene dovedesc că Trump şi-a luat în serios rolul de lider mondial, care răspunde în forţă unor atacuri reprobabile împotriva civililor nevinovaţi. Întrebarea care se pune acum este cum va răspunde Rusia?

Diplomatic Reception Room de la Casa Albă, Trump a anunţat că bombardamentele împotriva regimului de la Damasc sunt răspunsul la atacul chimic efectuat săptămâna trecută de forţele guvernamentale siriene împotriva civililor din Douma. Deşi Siria şi Rusia au negat că atacul a avut loc cu adevărat – pretinzând chiar că a fost o înscenare pusă la cale de Marea Britanie -, Trump şi aliaţii săi occidentali au decis că realizarea unor „bombardamente precise” este o măsură necesară pentru a preveni regimul lui Assad să-şi mai atace propriul popor. Liderul de la Casa Albă a precizat, de altfel, că scopul bombardamentelor este acela de a „stabili un factor de descurajare puternic împotriva producerii, răspândirii și utilizării armelor chimice” de către „dictatorul sirian Bashar al-Assad.”

Preşedintele american a indicat că atacurile ar putea continua până când guvernul de la Damasc va pune capăt utilizării armelor chimice: „Suntem pregătiți să susținem acest răspuns până când regimul sirian va opri utilizarea de agenți chimici interzişi.” Deocamdată, atacurile au fost limitate, semn că americanii şi aliaţii lor nu au dorit să provoace risposta semnificativă a Rusiei şi, de ce nu, a Iranului.

De ce atacurile din Siria sunt importante

Există mai multe motive pentru care bombardamentele lansate împotriva ţintelor militare şi de cercetare siriene sunt semnificative. Iată câteva dintre ele:

* Aşa cum am mai afirmat, Donald Trump şi-a luat în serios rolul de lider mondial, dispus să rişte un conflict cu adversarul tradiţional al Americii din ultimele decenii (Rusia) pentru a pedepsi un regim nemilos. După câteva zile în care a avertizat Rusia şi Siria să se pregătească de represaliile americane şi după alte câteva mesaje în care părea că este dispus la obţinerea unei soluţii diplomatice la criza siriană, Trump a decis că a aşteptat destul şi a dat ordinul de atac. Din acest punct de vedere, liderul american are un atu crucial: opinia internaţională este, cu mici excepţii, de partea sa şi susţine atacurile de pedepsire ale guvernului sirian. În acest caz, mai mult decât în alte crize de pe glob, America are justificarea morală că face lucrul corect şi pedepseşte un regim violent care se luptă cu propriul popor.

E adevărat, Trump a mai ordonat şi anul trecut atacarea unei baze siriene de pe care se lansase atacul chimic asupra localităţii Khan Sheikhun. De data aceasta însă bombardamentele au fost mai puternice, iar America nu a mai fost  singură. Franţa şi Marea Britanie au luat şi ele parte operaţiunile militare împotriva instalaţiilor siriene.

Prin atacurile împotriva ţintelor siriene ordonate anul trecut şi cele de acum, Trump vrea să arate şi că se deosebeşte de predecesorul său, Barack Obama. Eşecul acestuia de a interveni în Siria în 2013, într-o situaţie similară, este considerat unul dintre cele mai negre momente ale Administraţiei sale şi cel care a declanşat, ca într-un joc de domino, o serie de evenimente ce au dat peste cap ordinea internaţională (Ucraina, Crimeea, Siria). „Dacă Trump decide acum să nu atace (Siria), el este Obama 2.0 din 2013,” spunea joi Cliff Kupchan, preşedinte al Eurasia Group, o firmă de consultanţă din domeniul riscurilor politice. Iată că Trump şi-a pus în practică ameninţările, iar acţiunile lui decisive din Siria vor fi, fără îndoială, una dintre temele preferate ale discursurilor sale în lunile care vin.

* În buna tradiţie a preşedinţilor americani din ultimele decenii, Donald Trump dovedeşte că America nu închide ochii la atrocităţile comise de dictatori şi că va răspunde în forţă unor atacuri similare. Acesta este de altfel si mesajul pe care Administraţia Trump vrea să-l transmită nu doar lui Assad, ci şi altor lideri nemiloşi care recurg la acţiuni similare: Nu recurgeţi la atacuri chimice împotriva unor nevinovaţi. În caz contrar, veţi cunoaşte furia Americii şi a aliaţilor săi. Chiar dacă a fost relativ limitat, bombardamentul din Siria a avut tocmai această menire.

* Trump a reuşit să atragă de partea lui Franţa şi Marea Britanie, împreună cu care a coordonat bombardamentele strategice. Liderul american a spus de altfel în declaraţia sa că atacurile sunt realizate în coordonare cu Franţa şi Regatul Unit: „Răspunsul combinat american, britanic și francez la aceste atrocități va integra toate instrumentele puterii noastre naționale: militar, economic și diplomatic”.

În urmă cu câteva zile, anticipam un astfel de atac coordonat al aliaţilor occidentali, pe care îl descriam ca fiind soluţia ideală. Occidentul a arătat că poate răspunde unit în faţa unor dictatori nemiloşi precum Assad, iar Rusia, Iranul şi suţinătorii lor de pe teatrul de operaţiuni sirian sunt acum confruntaţi nu doar cu Statele Unite, ci şi cu aliaţii lor tradiţionali.

În acest scenariu, nu e greşit să spunem că liderul american a împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură:

1.Statele Unite au reuşit să adune în jurul lor, din nou, Franţa şi Marea Britanie, refâcând o alianţă militară despre care s-a spus, cel puţin de la alegerea lui Trump în funcţia de preşedinte, că nu mai este de actualitate.

2. Bombardamentele ordonate de Donald Trump nu mai pot fi privite ca fiind efectele unor politici aventuriere, fără ţintă şi fără strategie clară. Prin participarea lor directă, Londra şi Parisul legitimează şi aprobă deciziile militare ale Casei Albe.

* În declaraţia făcută vineri seara, Donald Trump a spus că răspunsul Statelor Unite la atrocităţi integrează instrumente militare, economice şi diplomatice. Nu ar trebui să ne surprindă foarte mult dacă, în următoarea perioadă, Washingtonul şi partenerii săi vor anunţa impunerea de sancţiuni economice şi financiare suplimentare împotriva Rusiei, care este principala putere care îl susţine pe preşedintele sirian, Bashar al-Assad. După cum n-ar trebui să ne mire nici faptul că Trump vorbeşte de „instrumente diplomatice.” Este clar că Statele Unite vor continua şi vor extinde campania de convingere a comunităţii internaţionale că răspunsul militar a fost, deocamdată, singurul care trebuia luat în cazul tragediiilor din Siria. La ONU şi în celelalte foruri internaţionale importante, eforturile diplomatice se vor înteţi.

La fel de important este şi faptul că, vorbind de diplomaţie, Trump pare să ofere din nou o ramură de măslin Moscovei. La fel s-a întâmplat în urmă cu câteva zile, când a lăsat să se înţeleagă că s-ar putea înţelege cu liderul de la Kremlin. Sugerând că Rusia are nevoie de ajutorul economic al Statelor Unite, Trump se arăta gata să lucreze cu Putin, cu condiţia că acesta din urmă să înţeleagă că regimul atroce de la Damasc nu mai poate fi ţinut în braţe.

* Din câte au lăsat să se înţeleagă Donald Trump şi Theresa May, bombardamentele aliate – la care au participat aparate de luptă şi nave de război – au fost limitate la ţintele militare şi la centrele de cercetare siriene implicate în atacurile chimice. Spre deosebire de anul trecut, când rachete Tomahawk au fost lansate împotriva bazei Al Shayrat după un atac chimic al regimului sirian, aliaţii occidentali au recurs acum la bombardamente pe o scară mai largă. Aşa cum a anunţat Trump în declaraţia de la Casa Albă, nu este exclus ca atacurile forţelor aliate să se desfăşoare pe o perioadă mai lungă de timp, iar numărul de ţinte vizate să crească. Până în prezent se ştie doar că au fost atacate trei ţinte, iar secretarul Apărării, James Mattis, a vorbit despre „o lovitură singulară.”

Robert Ford, fost ambasador american în Siria şi membru al Middle East Institute, anticipa de altfel acest scenariu în urmă cu câteva zile: „Există membri în armata americană care vor vrea să lovească (Siria) cu o forţă într-adevăr mare.” Regimul de Siria va înţelege astfel că folosirea de arme chimice pe viitor va duce la represalii din partea americanilor şi a comunităţii internaţionale.

Important de menţionat este faptul că aliaţii nu par să-şi fi propus altceva în afară de distrugerea echipamentelor militare siriene utilizate la atacurile chimice. Premierul britanic a spus, de altfel, că bombardamentele „nu sunt despre schimbarea regimului” la Damasc. Fără doar şi poate, acesta este un mesaj pe care America şi aliaţii săi vor ca Moscova să-l înţeleagă foarte clar: nu ne interesează să-l dăm jos pe Assad, însă nu putem să trecem cu vederea atrocităţile sale. Este şi o strategie prin care aliaţii încearcă să nu provoace răspunsul militar al Rusiei.

* Atitudinea mai determinată şi mai agresivă a cabinetului Trump vis-a-vis de criza siriană şi implicarea Rusiei a devenit o realitate după cooptarea ca şi consilier pe probleme de securitate naţională a lui John Bolton. Un critic constant al Moscovei, Bolton pare că şi-a lăsat amprenta puternică pe strategia americană în regiune după doar câteva zile în noua funcţie. „Doar o escaladare a forței militare (faţă de atacul limitat de anul trecut) ar părea credibilă și, eventual, ar servi ca mijloc de descurajare împotriva utilizării în continuare a armelor chimice asupra civililor sirieni” este, se pare, opinia generală a cabinetului de securitate de la Washington.

Având acum precedentul sirian, nu este exclus să asistăm de acum înainte la acţiuni similare ale Statelor Unite şi în alte crize de pe glob. Bombardamentele aliate din Siria prefigurează o linie mai dură a Administraţiei americane nu doar în faţa unor situaţii identice, ci şi în ceea ce priveşte strategia de politcă externă a Americii. Dacă va fi confirmat în funcţie, Mike Pompeo va impune aceeaşi linie în calitate de şef al diplomaţiei americane. În acest context, merită menţionat că, în timpul audierii sale din acestă săptămână, Pompeo a fost, de altfel, şi primul oficial american care a recunoscut că Statele Unite au ucis soldaţi ruşi în timpul unui atac desfăşurat în Siria în urmă cu câteva luni.

* Atacurile ordonate de Trump, ignorând avertismentele Moscovei, sunt până una, alta o continuare a politicii actualei Administraţii americane în ceea ce priveşte Rusia. Analişti şi presa din Statele Unite l-au criticat constant în ultimul an pe Donald Trump pentru faptul că este suspect de tolerant cu Rusia şi cu Vladimir Putin. Nu puţini sunt cei care chiar l-au acuzat pe preşedintele republican că este candidatul manciurian, „omul Rusiei” la Casa Albă.

Aşa cum scrie însă Newsweek, politica lui Trump în relaţia cu Rusia este mult mai bună şi mai agresivă decât a lui Obama, enumerând aici autorizarea trimiterii de echipament militar letal în Ucraina, închiderea a două consulate ale Rusiei şi expulzarea a 60 de diplomaţi ruşi, impunerea de sancţiuni împotriva Moscovei, sancţionarea unor oligarhi apropiaţi de Kremlin, creşterea bugetelui militar pentru a răspunde acţiunilor Rusiei în Europa etc. În aceeaşi notă trebuie privite şi operaţiunile actuale din Siria, căci Casa Albă şi Pentagonul urmăresc să aibă întâietate în relaţia cu Rusia: „Poziţia militară a SUA este mai puțin preocupată acum de acțiunile rusești. În schimb, atitudinea sa este aceea că Putin ar trebui să fie cel care se află în defensivă.” Aşa cum subliniază ziariştii americani, „este vorba de cea mai eficientă politică legată de Rusia de la sfârşitul Războiului Rece.”

* Bombardamentele împotriva regimului sirian – prezentate ca represalii împotriva unui „monstru” şi al unui „ucigaş în masă” nemilos care-şi terorizează poporul – îi oferă lui Trump justificarea necesară pentru a muta centrul atenţiei de la problemele cu care se confruntă aproape zilnic la Casa Albă (ancheta vizând legăturile campaniei sale cu Rusia, aventurile cu starlete porno, o presă ostilă etc.) la o criză internaţională şi umanitară de amploare. E un moment important al mandatului său, iar felul în care vor evolua lucrurile în regiune va avea repercusiuni importante asupra peisajului politic din America.

De asemenea, partenerii săi în coaliţia anti-siriană, Emmanuel Macron şi Theresa May, ambii confruntaţi cu probleme importante pe plan intern, ar putea câştiga puncte semnificative la capitolul credibilitate şi ar dovedi că protejarea intereselor lor strategice în regiunea Orientului Mijlociu râmâne o prioritate. Ar fi naiv să credem că niciunul dintre cei trei lideri aliaţi nu a luat în calcul efectul atacurilor din Siria asupra carierelor lor politice. Este suficient să ne uităm la crizele internaţionale majore din ultimele două decenii (Irak, Afganistan, Libia, ISIS) ca să înţelegem că bombardarea Damascului va avea repercusiuni importante pe plan intern  în cele trei ţări occidentale.

Ce va face Rusia?

Aceasta este acum întrebarea de pe buzelor tuturor. În ultimele zile, oficiali ruşi au avertizat şi ameninţat continuu, răspunzând pe un ton sfidător la mesajele lui Donald Trump şi ale liderilor aliaţi. Limbajul lor belicos pare să sugereze că Rusia va replica prin forţă atacurilor aliaţilor împotriva lui Bashar al-Assad. Dar ce poate face Rusia cu adevărat? Va ataca vapoarele americane? Va doborî aparatele de luptă aliate? Vom asista la confruntări pe teritoriul sirian între soldaţii americani şi ruşi? Vom fi martorii unor atacuri nucleare? Există aşadar o mulţime de întrebări, dar, din păcate, foarte puţine răspunsuri.

Analiştii cred nu este încă clar dacă bombardamentele aliate de vineri noaptea ar putea duce la o confruntare militară între Statele Unite şi Rusia. Răspunsul depinde atât de severitatea acţiunilor militare ale aliaţilor (şi ele, am văzut, au fost deocamdată limitate, calculate ca să nu provoace Rusia) şi dacă Administraţia Trump este dispusă să atace regimul Assad de fiecare dată când acesta recurge la gazarea civililor.

Atacurile aliate au avut loc, Siria a fost atacată, iar comunitatea intenaţională aşteaptă acum răspunsul Rusiei. Analiştii sunt aproape unanimi când afirmă că, oricât ar vrea să pară de pregătită pentru un conflict, Rusia nu se poate compara cu forţa militară şi economică a Statelor Unite şi a aliaţilor săi. Declanşarea unui conflict cu America nu ar fi soluţia cea mai potrivită, dar nimeni nu poate prezice cu adevărat ce urmăreşte Kremlinul. În ultimii ani, Rusia a testat de câteva ori limitele normelor internaţionale şi a scăpat de fiecare dată fără să fie pedepsită cum ar fi trebuit.

Moscova are la dispoziţie mai multe opţiuni, atât diplomatice (obţinerea unui acord de pace rapid; obţinerea garanţiei americanilor că atacurile vizează doar ţintele militare siriene şi nu se va încerca eliminarea lui Assad; intensificarea presiunilor la ONU şi atragerea de partea lor a cât mai multor ţări care să le sprijine cauza etc), cât şi militare (atacarea navelor şi avioanelor aliate; doborârea rachetelor de croazieră deasupra Siriei; un război total împotriva forţelor aliate etc.) sau informatice (atacuri cibernetice la scară mare care să afecteze capacităţile militare aliate sau care să dea peste cap infrastructura financiară şi economică a acestora).

După cum nu este exclus ca Rusia să nu reacţioneze deloc militar, acceptând bombardamentele aliate împotriva Siriei ca pe o reacţie internaţională necesară la atrocităţile comise de dictatorul pe care îl protejează (oficialii americani au declarat că au identificat în mod specific obiective care ar „atenua” riscul de pierderi rusești, însă forţele Rusiei nu au fost avertizate înainte de atacuri). În acest caz, Moscova ar putea să decidă să evite în mod direct confruntarea cu americanii şi aliaţii lor, oferind de exemplu sprijin tacit guvernului sirian, Iranului și altor actori angajaţi în conflictul din zonă pentru a lansa propriile atacuri.

Unii analişti cred că atacurile aliate nu vor fi urmate de represalii militare din partea Rusiei. „Răspunsurile rusești și iraniene vor fi probabil gălăgioase din punct de vedere retoric, dar răspunsurile directe sunt puțin probabile,” a afirmat Dennis Ross, un expert în problemele din Orientul Mijlociu. El a explicat această opinie prin faptul că aliaţii au vizat infrastructura armelor chimice şi nu bazele unde se află ruşi şi iranieni.

Alţi experţi susţin însă că Vladimir Putin va răspunde militar din cauză că, în acest moment, aliaţii l-au lăsat aproape fără opţiuni. Fără un acord diplomatic pe masă şi confruntat cu bombardamentele occidentale împotriva protejatului său din Siria, liderul de la Kremlin a ajuns între ciocan şi nicovală. Mingea a fost aruncată în terenul său, iar lui îi va fi extrem de greu să o ignore şi să n-o arunce înapoi. Iar acest lucru nu înseamnă altceva decât o ripostă militară imediată. Cât va fi de dură, râmâne de văzut.

„Rușii investesc extrem de mult în susținerea lui Bashar al-Assad la putere, şi-au prezentat situaţia lor ca putere esențială în Orientul Mijlociu, iar un atac american sau aliat ar fi o readucere aminte a cât de puternic este Occidentul în comparaţie cu Rusia,” spunea joi Kori Schake, fost consilier pe probleme de securitate naţională a lui George W. Bush. Chiar şi numai pentru a dovedi că râmâne un actor important în Siria, în Orientul Mijlociu, iar aliaţii occidentali trebuie să ţină cont de interesele Rusiei în acea parte de pe glob, Putin ar putea să ordone atacarea forţelor aliate în următoarea perioadă. Ar fi un scenariu de coşmar, cu consecinţe dramatice pentru întreaga planetă, dar perfect justificabil din partea Rusiei. Liderul de la Kremlin trebuie să acţioneze şi pentru audienţa domestică şi să arate occidentului că el şi Rusia nu pot fi învinşi, indiferent de costuri. În joc sunt acum, mai mult decât orice, mândria naţională a Rusiei şi statutul ei de superputere mondială.

Surse: CNN, BBC, The New York Times, The Daily Beast, Newsweek, FoxNews

Doneaza prin PayPal paypal icon
Donatie recurenta

Doneaza lunar pentru sustinerea proiectului G4Media

Doneaza prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Doneaza prin Patreon

Donează

Abonează-te la newsletter

4 comentarii

  1. Daca UE, USA si NATO raman stabile pe pozitii si nu mai tin cont de amenintarile lui Putin, primul pas este deja facut.
    Urmatorul pas ar fi desfiintarea dreptului de veto in toate organizatiile in care acesta inca mai exista.
    Este absurd ca 25-50 sau 100 de state sa ia o decizie, iar Putin sau omologul sau chinez sa li se cace-n cap si sa blocheze totul prin dreptul de veto.
    Cred ca este momentul ca acest veto sa fie desfiintat si sa fie transformat intr-o decizie luata de 2/3 din cei care fac parte din „cluburile” respective.
    Altfel Rusia si China vor avea intotdeauna castig de cauza in toate problemele care se vor isca pe viitor, indiferent ca e vb de sanctiuni sau chiar de actiuni militare.

  2. Andradda mentioneaza cele 25-50-100 de state…Absurd. Nu exista atat de multe state in Consiliul de Securitate ONU. „Darea cu parerea” fara documentare/argumente/know-how este o boala la romani.

    Sunt doua intrebari esentiale:
    1/ Este dovedit ca guvernul Assad a dispus atacul cu gaze in Douma asupra propriilor cetateni? Cine l-a facut? Nu exista dovada impotriva acestuia. Intreaga aventura militara SUA-MB-Franta se bazeaza pe un fals aparent.
    2/ Care sunt interesele Romaniei in acest conflict, mai ales in calitatea ei de membra NATO? Se prea poate ca Romania sa nu aiba vreun interes strategic care sa justifice interesele sale nationale. Singurul interes strategic al Romaniei este integritatea sa teritoriala. Fara schimbari de granita!

    Articolul prezentat pare sa fie „biased” deoarece intr-o mare proportie prezinta cele documentate de sursele mass media de la sfarsitul articolului in vreme ce exista multe alte surse care argumenteaza contrariul celor sustinute aici.

    SUA a atacat Siria in baza unui aparent fals oficial, adica pe ceea ce americanii numesc „allegations” care sunt diferite de „evidence”. Insa neoficial, atacul se inscrie in logica fragmentarii Orientului Mijlociu, a folosirii tehnicii militare, a obtinerii de profit in urma contractelor cu complexul militar-industrial, ale promovarii intereselor geo-politice in zona (energie), cel putin. Atacul cu gaze din Douma este „un nimic” pe langa interesele de zeci de miliarde dolari pe care le are SUA in zona. In plus, intretinerea conflictului religions sunni-shiiti ramane la baza fragmentarii Orientului Mijlociu. Siria, Iran si o parte din Liban sunt shiiti, in timp ce majoritatea tarilor arabe sunt sunni.

    Seymour Hersh, inca din 2007 (https://www.newyorker.com/magazine/2007/03/05/the-redirection), mentiona fragmentarea Orientului Mijlociu prin intretinerea conflictului dintre shiiti si sunniti, pe de o parte, si prin monopol geo-politic (teritorial, energie, etc.). Mai mult, insusi Rex Tillerson vorbea despre fragmentarea Siriei (https://www.counterpunch.org/2018/02/09/the-us-plan-to-partition-syria/).

    Ramanea doar pretextul/motivatia unui atac asupra Siriei. Ceea ce s-a constituit in atacul cu gaze asupra civililor din Douma/Goutta/Damascd din 6 aprilie a.c. Adica ceea ce se numeste „false flag operation”.

    Astfel, MSM afirma ca guvernul Assad a facut-o. Alte surse media concluzioneaza ca fortele rebele Jaish al-Islam au facut-o pentru ca intreaga vina sa cada asupra lui Assad si astfel SUA/GB sa atace Siria, pe langa oprobriul international.

    Daca intreaga Sirie a fost eliberata de fortele rebele (aparent sponsorizate de SUA) Daesh, Al-Qaeda si alti mercenari trimisi sa lupte impotriva regimului Assad, Goutta era ultima reduta a acestora. In cateva zile urma ca si aceasta sa fie recuperata de armata siriana. Victorie totala asupra rebelilor si sustinatorilor din umbra a acestora. De ce ar fi recurs regimul Assad la un atac cu gaze asupra propriului popor?

    Astfel, SUA, Marea Britanie si Franta s-au angajat intr-o aventura militara a caror consecinte nu se pot intrevedea. Si aceasta pe ceva nedovedit, neverosimil. Pe o ipoteza. Pe ceva care inca nu exista si probabil ca abia peste cativa de ani vom afla adevarul.

    Pe de alta parte, iata ce afirma Robert Ford, fostul ambasador SUA in Siria in evaularea activitatilor sale in fata House FAC la 6 februarie 2018: „McNamara urged great caution before we get involved long-term in foreign civil wars. He stressed that we cannot fully understand the complexities of local civil wars, and some foreign policy problems have no real resolution. That certainly does apply to Syria. I don’t think anyone would suggest there is a more complicated conflict than what we see now in Syria” (http://www.mei.edu/content/article/syriawhich-way-forward-testimony-amb-robert-s-ford). El afirma ca SUA au cheltuit cca 12 miliarde dolari in coflictul civil din Siria.

    De fapt, presedintele Trump nu pare sa asculte de sfaturile unor intelepti in ale diplomatiei si relatiilor internationale, precum Ford sau McNamara. Intreaga politica externa americana a cabinetului Trump pare haotica.

    Sa ne amintim ca:
    1/ Razboiul din Iraq a avut la baza minciunile cu privire la existenta armelor de distrugere in masa (WMD) ale lui Saddam Hussein. Atat Colin Powell cat si Tony Blair au mintit cu privire la existenta acestora. Katherin Gun (https://www.theguardian.com/politics/2004/feb/26/interviews.iraq) a fost „whistleblower” cand a informat publicul despre presiunile facute de SUA asupra membrilor consiliului de securitate pentru ca acestia sa fie de acord cu un atac asupra Iraq-ului. Razboiul din Iraq a costat cca 6 trilioane dolari. Acum un alt conflict a fost inceput impotriva Siriei, tot pe ceva nedovedit. Probabil ca urmeaza Liban si Iran. Apoi, Rusia. Astfel, ultimele conflicte militare SUA par sa aiba baze false.

    2/ Cata incredere se poate avea in guvernul britanic cand acesta a mintit atat cu privire la WMD in Iraq, alaturi de SUA, dar si mai recent cu privire la cazul Skripal? Cele doua victime sunt stabile medical si vor fi transferate intr-una din tarile care fac parte din „Five Eyes”. Insa, dupa cum spuneau si cei de la facilitatea chimica militara Porton Down, de la 12 km de Salisbury, nu exista dovada ca Rusia a facut-o. Acesta este o alta actiune de tip „false flag” cu tinta Rusia (https://www.independent.co.uk/news/uk/home-news/salisbury-poisoning-russia-novichok-nerve-agent-porton-down-proof-evidence-mod-latest-a8286761.html).

    Expulzarea a cca 60 diplomati rusi (spioni) din SUA, alaturi de cei din unele tari UE, inclusiv Romania, s-a facut pe un fals. Nu se stie nici astazi cine i-a otravit pe Sergei si Iulia Skripal, cel putin neoficial. Insa manipularea MSM, a PM Theresa May si Boris Johnson si-a jucat rolul-demonizarea Rusiei. Asta nu inseamna ca Rusia nu procedeaza la actiuni subversive de spionaj si culegere de informatii in SUA sau UE.

    Germania si Italia, desi in NATO, nu au trimis trupe in zona. De fapt, sa ne amintim de disensiunile din NATO cu privire la atacul asupra Iraq-ului in 2003 cand noile membre, precum Romania, au sustinut atacul („young Europe) si vechii membri, precum Germania, etc. („old Europe”) nu au fost de acord. Diviziunile din cadrul NATO se vor vedea si in prezent. Spre ex., Turcia care se impotriveste partitiei din nordul Siriei care se doreste a fi al kurzilor, acestia din urma fiind sustinuti de americani.

    3/ In urma cu cateva saptamani presedintele Trump afirma ca va dispune retragerea trupelor americane din Siria. In conditiile in care se ajunsese la un acord de pace si eliberarea tarii de rebeli mercernari. Acum, atacul asupra infrastructurii chimice siriene a inceput. Politica administratiei americane pare lipsite de logica daca nu iresponsabila. Insa, acelasi Trump s-a aratat interesat de un dialog cu Kim Jong Un („little rocket man”) dar si cu V. Putin, ceea ce ramane de felicitat. Dar aceasta abordare nu pare sa le convenit MSM americane precum FoxNews, CNN, The New York Times, etc.

    In paranteza fie spus, exista un conflict intre Trump si MSM americana, pe de o parte, cat si intre presedinte si diversele structuri din CIA/NSA/FBI, etc., pe de alta parte. In plus, dansul sustine si complexul militar-industrial cu profituri de sute de miliarde de dolari. SUA ramane o tara cu inclinatii razboinice, de promovare a intereselor sale nationale in lume. De aici si asa numitele „puppet states” care le sustin.

    4/ Complexul militar-industrial la care se refera Eisenhower in ianuarie 1961 (https://www.youtube.com/watch?v=8y06NSBBRtY) pare sa domine politica externa americana – este vorba de influenta nedorita al acestuia care de fapt motiveaza si justifica actiunile militare americane din lume. Astfel, Libia, Iraq, Afganistan si acum Siria nu reprezinta altceva decat justificarea investitiilor si a know-how-ului in domeniul militar cu ale sale profituri de miliarde dolari pe termen lung.

    SUA pare sa fi fost in razboi cu diverse tari, regimuri si guverne 93% din anul independentei sale, 1776.

    In felul acesta se justifica si acordurile incheiate cu Arabia Saudita (sunni) pentru tehnica militara in valoare de cca 300 miliarde dolari pt urmatorii 10 ani, tehnica militara pentru Israel in valoare de cca 3 miliarde dolari/an, cele in jur de 178 baze militare americane in lume din peste 100 tari (cinci in Romania), 5 centre de comanda mondiale si nu in ultimul rand un buget de cca 700 miliarde in 2018 in domeniul militar. Rusia are abia cca 60 miliarde. Cu alte cuvinte, SUA detine cca 36% iar Rusia 4,1% din totalul cheltuielilor militare din lume. Insa, pe de alta parte, SUA vinde armament si tehnica militara in proportie de 33% (primul loc) in timp ce Rusia de 21-22% (locul II) din totalul vandut in lume. Poporul american nu este convins ca a fost nevoie de o crestere in bugetul defensiv (http://news.gallup.com/poll/228137/americans-not-convinced-needs-spend-defense.aspx?g_source=link_NEWSV9&g_medium=TOPIC&g_campaign=item_&g_content=Americans%2520Not%2520Convinced%2520U.S.%2520Needs%2520to%2520Spend%2520More%2520on%2520Defense).

    Administratia a folosit comandouri militare in 2017 in cca 149 tari de la 138 in timpul administratiei Obama (https://www.thenation.com/article/donald-trumps-first-year-set-a-record-for-use-of-special-operations-forces/). Se vorbeste despre o „dependenta” de fortele speciale folosite de SUA (http://nationalinterest.org/blog/the-buzz/the-us-militarys-big-problem-addiction-special-forces-24657).

    In plus, cabinetul Trump contine o serie de miliardari cu propriile interese (http://www.dailymail.co.uk/news/article-3990434/Bring-billionaires-Donald-Trump-s-cabinet-richest-modern-history.html). Corporate America pare sa fie in conflict cu American Republic (popuru si the Founding Fathers of America).

    5/ Atacul asupra Siriei, in particular, si asupra tarilor din Orientul Mijlociu (Afanistan si Iraq), are la baza nu numai caracterul razboinic al complexului militar-industrial cu ai sai contractori privati precum Booz Allen Hamilton, Raytheon, CACI, Boeing, Lockheed Martin, SACI, Northrup Grumman, etc. (https://www.thenation.com/article/five-corporations-now-dominate-our-privatized-intelligence-industry/) care castiga zeci de miliarde pe baza contractelor militare cu DOD si diversele agentii de informatii americane (acestia reprezentand peste 50% din cei care duc la implinirea diversele misiuni), cat si ideologia neo-conservatoare de tip „hawkish” existenta prin prezenta ultimilor numiti in functie in aparatul de stat american.

    Astfel, acestia sunt G. Haspel, M. Pompeo si J. Bolton. Numele primei persoane, director CIA, se leaga de programul de tortura din Tailanda anului 2002/2003 din primul centru CIA numit si „Cat’s Eye”, de numele careia se leaga si un mandat de arestare (https://www.ecchr.eu/en/case/germany-cia-deputy-gina-haspel-must-face-arrest-on-travelling-to-europe/#case_case) in timp ce J. Bolton, noul national security advisor, pare sa fie un extremist prin luarile de pozitie asupra Iranului, Rusiei, Koreei de Nord desi numele sau se leaga de MEK (https://www.globalresearch.ca/us-national-security-advisor-john-bolton-backs-mek-terrorists/5634180), formatiune terorista din Iran care doreste schimbarea de regim. MEK pare sa nu fie dorita de iranieni daca regimul de la Teheran se va schimba.

    MEK (Mujahideen e Khalq) a fost organizatia care a rapit si asasinat militari americani in acel fatidic 1979 cand sahul Mohammad Reza Pahlavi a fost dat inlaturat de catre poporul iranian. De atunci, Iranul are un guvern clerical, guvern pe care SUA doreste sa-l schimbe cu unul care sa promoveze interesele sale nationale in zona.

    Ceea ce duce la concluzia ca guvernul SUA, de-a lungul ultimilor 60 de ani, a sustinut guverne dictatoriale si extremiste care de fapt au promovat interesele americane. Sa ne amintim de Iran 1953 si Guatemala 1954 dar si de Panama 1989, printre altele.

    MSM pare sa manipuleze opinia publica internationala, mai ales cand un mare procent al acesteia nu foloseste „open sources” si se increde doar in unele canale locale sustinute in functie de interesele unor actori cu greutate.

    Astfel, mass media sufera de impartialitate. Volumul de informatie si sursele existente nu pot face posibila o cat de cat abordare obiectiva, impartiala. In cele din urma, „triangularea” informatiei, a stirilor reprezinta cea mai buna metoda pentru a studiul unui eveniment.

    Din pacate, in orice conflict, la scara micro sau macro, populatia sufera cel mai mult. Milioane de refugiati din Irak si Siria, respectiv Afganistan au luat calea strainatatii. Au ajuns fie in UE fie in Canada sau in SUA, inainte ca Trump sa devina presedinte. Prin dezinformare si operatii de tip „false flag” asemenea conflicte se intretin. Astfel, tarile care se afla in centrul operatiilor militare sunt fragmentate si neguvernabile. In Libia, spre exemplu, sclavia a reaparut.

    Intrebarea care poate incheia acest comentariu este: Care sunt interesele Romaniei „in the long run of time” in conditiile in care aceasta se afla in proximitatea Rusiei? Ce interese strategice are Romania in aventurile militare americane? In cazul unor atacuri asupra Romaniei, o parte din populatie va fi decimata, o alta va deveni refugiata in alte tari…Si atunci?

    • Asa si? Care e problema? Cum naiba se face ca voi rusnacii apelati imediat la moralitate si alte bullshituri cu drepturile omului etc doar cand vine vorba de altii? Din punctul meu de vedere tot acel armament merita sa fie consumat pe voi.

  3. Ce sa faca Putin?
    Ca sa faca un atac similar nu are unde.
    Am gasit. O sa faca o blocada comerciala asupra produselor americane, dar si britanice si frantuzesti.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.