Albatrosul ucis: Nicolae Labiș si speranțele distruse (Op-ed)

S-a născut acum 90 de ani. Nimeni nu știe ce s-a cântat la restaurantul de unde se întorcea Nicolae Labiș în acea funestă noapte de decembrie, la o lună și ceva de la zdrobirea Revoluției Maghiare și de la masivele arestări din mediile studențești din România, o noapte care a văduvit literatura română de una din cele mai frumoase speranțe pe care le-a cunoscut vreodată.

Ne putem însă imagina că s-a cântat “Zaraza”, că între paharele de vin ieftin (tinerii poeți erau extrem de săraci), se vorbea despre amor și despre iluzii pierdute.

Labiș crezuse în Revoluție și în proletariat, îl adora pe Maiakovski (“badia Vladimir”). Anul 1956 a fost anul deșteptării sale.

Atunci a scris “Legenda pasiunii defuncte”, un poem într-adevăr dinamitard:

Să nu închidem pasiunile ideii
În temnițe de lașitate și urat;
Va fi mai greu să le scăpăm de vraja cheii
Când în adânc se vor fi mohorât.

Odat-un om și-a zăvorât în sine gândul
Și dragostea și-a zăvorât-o-n sinea sa,
Visa să le redea cândva din nou avântul –
Nu mai putea, ori poate nici nu mai voia.

Apostazia lui Labiș putea deveni una a unei întregi generații. Albatrosul trebuia să piară. Iar povestea Zarazei nu a spus-o nimeni mai frumos decât Mircea Cărtărescu, speranță din fericire împlinită a acestei literaturi.

Trimit aici la povestirea lui Mircea și la cântecul lui Cristian Vasile ca omagiu adus poetului care a zburat “atunci, ultima oară, spre-un cimitir mai sobru și mai demn”…