Originile ceaușiste ale „suveranismului” (Op-ed de Vladimir Tismăneanu)

Un proiect la care lucrez împreună cu fiul meu Adam m-a făcut să recitesc câteva din textele semnate de Ceaușescu pe tema națiunii și a suveranității naționale. Evident, nu le scria el, se ocupau de aceasta, în diverse etape, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Constantin Vlad, Mircea Malița, Gheorghe Dolgu, Eugen Florescu, Constantin Mitea.

Ideea-cheie era că națiunea constituie o categorie social-politică prin definiție progresistă, menită să dăinuiască în viitoarele secole și chiar milenii. Orice ”știrbire” a suveranității naționale nu poate servi decât forțelor capitalismului cosmopolit.

Liderul PCR a susținut cu fervoare această concepție despre independența națională drept contrapondere la tendințele imperialiste ale Occidentului apatrid și ale URSS cu doctrina “suveranității limitate” cunoscută drept “doctrina Brejnev”.

Tezele lui Ceaușescu și-au găsit ecouri entuziaste în cursurile de “socialism științific” și în scrierile multor istorici din epocă. Cum a demonstrat istoricul Cosmin Popa în remarcabila sa carte “Intelectualii lui Ceaușescu”, producția ideologică prelua și amplifica fixațiile Conducătorului. În spirit leninist, singură obiectivitate era partinitatea. Discursul național devenea deschis naționalist și implicit șovin.

Am recitit discursurile rostite în timpul vizitei președintelui Charles de Gaulle în România în primăvara anului 1968. Sunt acolo temele suveranismului “de la Atlantic la Ural” declamate apoteotic și diseminate cu zel propagandistic. Asemeni lui de Gaulle în NATO, Ceaușescu făcea figura de “eretic” în Tratatul de la Varșovia și în CAER.

Regăsim acum aceste motive în nou-vechiul suveranism antiatlantist. Un concept dubios, “globalismul”, de fapt o aglutinare de teme sperietoare, este prezentat drept un avatar al “internationalismului marxist”. Davos ar fi sediul noii Internaționale. Credea Ceaușescu în acele himere? Probabil că da. Îi satisfăceau egocentrismul ubuesc care vedea pretutindeni conjuratii maligne.

La ora când scriu aceste rânduri, se agită spectrul soroșismului ca factor dizolvant al legăturilor de neam, sânge, comunitate ancestrală. Deconstruirea acestor mitologii este necesară pentru a nu sucomba ademenirilor noilor vrăjitori. Cocktailul Georgescu include profetismul de paradă și obsesia „neamestecului în treburile interne”.

Observ că unii sar ca arși când aduci în discuție ereditatea ceaușistă a curentului politic și ideologic autoproclamat suveranist. Sunt, desigur, și alte surse. Dar stalinismul național început sub Dej și continuat, chiar radicalizat, sub Ceaușescu, este o sursă principală.

Plătirea integrală a datoriei externe, indiferent de costurile umane, de scăderea cataclismică a nivelului de trăi, a fost consecința suveranomaniei. Agramat economic, Ceaușescu a fost servit, cum ziceam mai sus, de intelectualii de partid și serviciu, de la Dumitru Popescu, Constantin Vlad și Tudorel Postolache la Costin Murgescu, Gheorghe Dolgu și Emilian Dobrescu.

Suveranismul ceaușist a însemnat izolaționism, amatorism, aplomb narcisist, autarhism. Totul pe fondul fixației staliniste pe industria grea și al aversiunii pentru tot ce ține de piața liberă. Control și constrângere în loc de competiție și concurență.

Ceaușescu nu pricepea însăși necesitatea existenței unei economii mondiale. Dădea lecții reprezentanților FMI și ai Băncii Mondiale. Isteria anti”soroșistă” vine din resentimente, fobii și complexe neasumate. Este o variațiune pe tema “negrei străinătăți”. Suveranismul este “antiglobalist” în sensul respingerii complexității în numele unor prejudecăți simpliste și al unor superstiții arhaice.