15 mai 1948: Ziua independenței pentru Israel, Ziua catastrofei pentru arabi

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Acum 78 de ani cinci state arabe: Egiptul, Siria, Iordania, Irakul și Libanul au declanșat un război împotriva statului Israel chiar în ziua (după calendarul gregorian) declarării independenței, după retragerea coloniștilor britanici, cu scopul declarat de a distruge noul stat evreiesc și de “a-i arunca pe evrei în mare”, continuând politica genocidară a liderului nazist Adolf Hilter, destul de popular în lumea arabă înainte și chiar după dispariția sa în 1945.

Statul Israel luase ființă în urma partiției Palestinei sub mandat britanic (din 1922), aprobată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 29 noiembrie 1947, prin Rezoluția 181/II, votată cu 33 pentru, 13 împotrivă și trei abțineri.

Planul de partiție înființa pe lângă statul Israel, un stat arab (nu palestinian) și plasa Ierusalimul sub mandat internațional. Evreii din Palestina mandatară au acceptat planul, în timp ce întreaga lume arabă l-a respins categoric.

Liderii statelor arabe le-au cerut arabilor trăitori în viitorul stat Israel prin intermediul radioului să se refugieze temporar urmând să revină în câteva săptămâni după distrugerea statului evreiesc.

Dar planurile statelor arabe au eșuat. Cu o singură armată competitivă (cea a Iordaniei, instruită de ofițeri britanici), arabii au fost învinși de armata de voluntari a noului stat, care a beneficiat de livrări de armament din Cehoslovacia (pe cale de sovietizare), la ordinul lui Stalin, care spera că Israelul, condus de lideri socialiști în frunte cu prim ministrul David Ben Gurion, va deveni un stat comunist. Liderul bolșevic s-a înșelat amarnic și curând a întors foaia, devenind în ultimii ani ai vieții un antisemit încrâncenat, sub masca anti-sionismului, o ideologie mai actuală ca oricând azi în întreaga lume.

Foto: Wikipedia

Războiul s-a încheiat practic în martie 1949, prin armistiții ale Israelului cu statele arabe beligerante. Statul evreu și-a mărit teritoriul în nord cu Galileea, în sud cu o fâșie din deșertul Negev, atribuite în 1947 prin planul de partiție statului arab, precum și partea de vest a Ierusalimului. Frontierele din martie 1949 sunt cele recunoscute pe plan internațional ale Israelului.

Iordania a ocupat (ilegal) Ierusalimul de est și ceea ce a fost denumit ulterior Cisiordania, teritorii pe care le-a anexat oficial în 1950. La rândul său Egiptul a ocupat (ilegal) Fâșia Gaza pe care însă nu a anexat-o oficial.

În niciun moment Iordania și Egiptul nu au avut intenția de a crea din aceste teritorii statul arab prevăzut de Rezoluția 181/II a Adunării Generale ONU, deși au avut timp de 18 ani s-o facă. Și nu au făcut-o din simplul motiv că nu au renunțat în niciun moment la ideea distrugerii statului Israel. De altfel, însuși fostul lider al Libiei, Muammar Khadaffi, a reamintit acest lucru la un summit al Ligii Arabe în 2008.

Foto: Wikipedia

În 1964 un naționalist arab socialist egiptean, născut la Cairo, Yasser Arafat, a înființat Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), cu ajutor din partea URSS, care a văzut o oportunitate de submina Occidentul prin distrugerea acestui avanpost care devenise statul Israel.

Carta OEP statuează clar la articolul 2: “Palestina, cu granițele pe care le avea în perioada mandatului britanic, este o unitate teritorială indivizibilă.”, iar la art. 19: “ Împărțirea Palestinei din 1947 și înființarea statului Israel sunt în întregime ilegale, indiferent de trecerea timpului, deoarece au contrazis voința poporului palestinian și dreptul său natural la propria patrie și au încălcat principiile consacrate în Carta Organizației Națiunilor Unite, în special dreptul la autodeterminare.”

Cu alte cuvinte, statul Israel, chiar în frontierele recunoscute pe plan internațional, nu avea drept la existență. Aceasta este și prima oară când apare într-un document noțiunea de “popor palestinian” cu referi le arabi. Eliberarea Palestinei nu pomenește de ocupanții ilegali de la acea vreme, Iordania și Egiptul. Așadar, putem înțelege foarte clar că OEP era de fapt Organizația pentru Distrugerea Statului Israel, cu sorijin din partea lumii arabo-musulmane și a majorității statelor comuniste în frunte cu URSS. Și de altfel, timp de aproape 25 de ani OEP a acționat ca o organizație teroristă antisionistă, ci și antisemită, cu atacuri împotriva evreilor în întreaga lume.

Ocazia de a distruge Israelul s-a ivit din nou în iunie 1967, când statele arabe se pregăteau să atace statul evreu, care însă le-a luat-o înainte, obținând o victorie militară în șase zile, ocupând Peninsula Sinai și Gaza de la Egipt, Ierusalimul de vest și Cisiordania (numite de evrei Iudeea și Samaria, după denumirile biblice) de la Iordania și Înălțimile Golan de la Siria. Din acel an a început colonizarea de către evrei a Ierusalimului de vest, Cisiordaniei, Gazei și Înălțimilor Golan, văzută de guvernul Israelului că un obiectiv strategic de apărare prin avanposturi.

Statele arabe au mai făcut o tentativă de distrugere a statului Israel în octombrie 1973, când Egiptul a atacat statul evreu chiar în ziua de Yom Kipur, cea mai sfântă zi a calendarului religios iudaic, dar Israelul a învins din nou.

Foto: Wikipedia

În 1977 Egiptul a început procesul de pace cu Israelul, parafat prin Tratatul de la Camp David din 1979. Israelul s-a retras din Sinai în 1982, iar în 1988 OEP a renunțat declarativ la obiectivul de distrugere a statului Israel. Prin procesul de la Oslo a fost semnat Tratatul de pace israelo-palestinian de la Casa Albă, Washington în 1993, an în care și Iordania a semnat tratatul de pace cu Israelul, care s-a retras și din Gaza în 2005.

Ofertele de soluționare a problemei teritoriilor palestiniene mediate de președintele Statelor Unite, Bill Clinton, în 2000 și din 2008 de George Bush, au fost respinse de liderii palestinieni Yasser Arafat și respectiv Mahmoud Abbas.

sursa foto: captură Youtube

Ștafeta intenției declarate de distrugere a Israelului a fost preluată de Iran (stat nearab) prin agenții săi Hamas (în Gaza) și Hezbollah, cu efectele de acum cunoscute.

Statul modern Israel a ajuns la 78 de ani, o durată care o depășește pe cea a precedentului stat independent Israel din perioada Macabeilor (140 sau 139 – 63 î. d. Hr), în timp ce pentru arabi 1948 este considerat o catastrofă (Nakba) ce a dus la un număr de refugiați care azi se ridică la mai multe milioane. Au fost și arabi care au rămas în statul Israel, al căror cifrat azi la două milioane (20% din populație), cetățeni deplini ai statului Israel, singurii arabi din Orientul Apropiat și Mijlociu care trăiesc într-o democrație funcțională.

Voi încheia cu două întrebări: ce s-ar fi întâmplat dacă statele arabe acceptau partiția din 1947 – 1949 pe care atunci au respins-o violent în timp ce Israelul a acceptat-o? Și cine poartă vina principală a faptului că s-a ajuns azi în această situație care pare insolubilă?