Zece ani de la Acordul de la Paris și pragul climatic de 1,5°C: unde ne aflăm la final de 2025

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Acordul de la Paris, adoptat în decembrie 2015 în cadrul Conferinței ONU privind Schimbările Climatice (COP21), a stabilit pentru prima dată un obiectiv global comun de limitare a creșterii temperaturii medii globale „mult sub 2°C” față de nivelurile preindustriale și de continuare a eforturilor pentru limitarea încălzirii la 1,5°C. La zece ani de la adoptare, contextul climatic și politic în care acest obiectiv a fost formulat s-a modificat semnificativ, se arată într-o analiză publicată de Infoclima.

Perioada 2015–2025 este caracterizată de o accelerare a încălzirii globale, confirmată de datele Organizației Meteorologice Mondiale (WMO) și ale organismului științific al ONU, IPCC.

Anii 2023 și 2024 au înregistrat anomalii anuale ale temperaturii globale care au depășit temporar pragul de 1,5°C, marcând o etapă relevantă în evoluția sistemului climatic. „Din perspectivă științifică, 1,5°C reprezintă pragul la care riscurile climatice grave devin puternic amplificate, dar încă, cel puțin teoretic, gestionabile.”, se arată în analiză.

Evoluțiile climatice din perioada 2015–2025

Datele sintetizate de IPCC indică o rată medie de creștere a temperaturii globale de aproximativ 0,2°C pe deceniu, calculată pe perioade multianuale raportate la intervalul preindustrial 1850–1900. În acest context, depășirile anuale ale pragului de 1,5°C observate în ultimii ani nu sunt interpretate ca depășiri definitive ale obiectivului Acordului de la Paris, care este definit pe termen lung.

Cu toate acestea, frecvența crescută a anilor foarte calzi sugerează apropierea de un nivel de încălzire care implică riscuri climatice semnificativ mai ridicate. Analizele IPCC evidențiază faptul că riscurile asociate fenomenelor extreme, stresului hidric, pierderii biodiversității și impacturilor asupra securității alimentare cresc rapid între nivelurile de 1,5°C și 2°C.

Distribuția încălzirii globale rămâne neuniformă, regiunile continentale încălzindu-se mai rapid decât oceanele. O parte semnificativă a populației globale trăiește deja în zone care au experimentat, cel puțin sezonier, temperaturi compatibile cu un nivel de încălzire de 1,5°C față de perioada preindustrială.

Traiectorii ale emisiilor și perspective până la sfârșitul secolului

În pofida extinderii politicilor climatice și a progresului tehnologic, emisiile globale de gaze cu efect de seră nu au scăzut suficient pentru a se înscrie pe o traiectorie compatibilă cu obiectivul de 1,5°C. Conform evaluărilor UNEP – Programul ONU pentru Mediu -, politicile actuale plasează lumea pe o traiectorie de încălzire de aproximativ 2,5–2,9°C până în 2100.

Din punct de vedere geofizic, depășirea temporară a pragului de 1,5°C nu exclude teoretic revenirea la acest nivel, în condițiile unor reduceri rapide ale emisiilor și ale utilizării unor tehnologii de eliminare a CO₂. Totuși, capacitatea de implementare la scară largă a unor astfel de soluții rămâne incertă, iar anumite impacturi asupra ecosistemelor pot deveni ireversibile.

Implicații pentru România

România a ratificat Acordul de la Paris în 2017 și-a aliniat politicile climatice în principal la cadrul european, inclusiv prin Pactul Verde European, Planul Național Integrat Energie și Schimbări Climatice și Strategia pe termen lung pentru neutralitate climatică până în 2050.

În România, schimbările climatice se manifestă prin creșterea frecvenței și intensității secetelor, a fenomenelor meteorologice extreme și prin presiuni asupra resurselor de apă și a agriculturii. Aceste evoluții indică necesitatea consolidării politicilor de adaptare, în paralel cu continuarea eforturilor de reducere a emisiilor, care devin relevante pentru limitarea costurilor economice și sociale pe termen mediu și lung.

Acordul de la Paris: arhitectură și semnificație

Acordul de la Paris a introdus un model de guvernanță climatică bazat pe contribuții naționale determinate (NDC), stabilite și actualizate periodic de fiecare stat în funcție de capacitățile și prioritățile interne. Spre deosebire de Protocolul de la Kyoto, semnat în 11 decembrie 1997, unde obiectivele de reducere a emisiilor erau stabilite la nivel internațional și erau obligatorii doar pentru țările dezvoltate, Acordul de la Paris a permis o ratificare aproape universală și a consolidat cadrul juridic pentru acțiunea climatică la nivel global.

Elementele centrale ale acordului includ:

stabilirea unei ținte globale de temperatură;

cicluri de actualizare a NDC la fiecare cinci ani;

un cadru de transparență pentru raportarea emisiilor și a progresului;

recunoașterea importanței adaptării și a finanțării climatice, în special pentru statele vulnerabile.

Prin aceste mecanisme, Acordul de la Paris a devenit referința principală pentru politicile climatice internaționale în ultimul deceniu.

Atenuare și adaptare: o relație complementară

Evoluțiile recente au consolidat importanța adaptării la schimbările climatice, în contextul în care o parte din impacturi sunt deja inevitabile din cauza inerției sistemului climatic. În același timp, atenuarea rămâne determinantă pentru limitarea nivelului final de încălzire și pentru evitarea depășirii pragului de 2°C.

Analizele IPCC indică existența unor limite ale adaptării, în special în cazul ecosistemelor sensibile și al regiunilor cu capacitate economică redusă. Din această perspectivă, adaptarea și atenuarea nu pot fi tratate ca alternative, ci ca dimensiuni complementare ale răspunsului climatic.

Astfel că, la zece ani de la Paris, imaginea este una mixtă. Cadrul politic internațional este solid, dar cu tensiuni, tehnologiile care pot accelera tranziția există, iar interesul public a crescut. Totuși, evoluțiile climatice din ultimul deceniu arată că ritmul implementării nu este suficient pentru obiectivele stabilite inițial.