VIDEO The sinners – fenomenul cultural al anului 2025 / Un film despre păcat, muzică și alegeri

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Când am citit prin presa străină că a apărut un film care a demolat box-office-ul mai rapid ca un avion hipersonic, că e „fenomenul cultural” al anului 2025, că are una dintre cele mai reușite scene din istoria cinematografiei, că e ceva Wow!, am zis că e musai să văd și eu despre ce e vorba. „The sinners” îi zice filmului. Nu știu dacă e chiar fenomenul cultural al anului trecut, dar are ceva ce îl face deosebit.

Undeva prin anii ’30 ai secolului trecut, prin Mississippi, apărea de niciunde unul dintre cei mai mari chitariști și cântăreți de blues din istorie. Unii zic că a fost cel mai mare. Alții nu zic asta, dar zic că a revoluționat muzica. Robert Johnson se intitula el, și omul a știut să se vândă cum nu se poate mai bine.

Cum? Păi, a spus că și-a vândut sufletul diavolului, la o răscruce de drumuri, ca să îl învețe să cânte ca nimeni altul la chitară. Iar cele câteva cântece pe care le-a compus vorbesc în marea majoritate fix despre asta. Și lumea zice-se că se aduna ca la urs ca să îl asculte și să vadă dacă e chiar așa. A și murit la 27 de ani, pare-se că otrăvit de un alb care îl bănuia că i-a făcut avansuri soției sale. Mulți au zis după asta că diavolul a venit să își ia datoria și uite cum s-a născut un mit. Apropo, el e și primul individ din faimosul club „27”, adică cel al marilor artiști care au murit înainte de vârsta asta.

O coloană sonoră cum rar mai găsești

Ei, ce vreau eu să vă spun este că Johnson nu apare ca erou în film, dar unul din personaje e inspirat fix de el. Ok, deci am stabilit că acțiunea se petrece în sudul SUA, anii `20-`30, Ku Klux Klan, afro-americani oropsiți, bumbac, mafie, imigranți și… muuuult blues. Și aici, ce e al filmului e al lui. Adică are o coloană sonoră cum rar mai găsești. Cântă și dansează actorii ăia, aleși pe sprânceană, de te hipnotizează.

Numai că filmul e ceva mai adânc de atât. E plin de simboluri, de mituri, că rămâi blocat la final și te întrebi ce a vrut să spună autorul în opera sa. Pentru că în lumea respectivă mai apare ceva la care nu te așteptai neam după cum curgea povestea. Adică apar niște vampiri. Paranteză… e un actor acolo, Jack O’Connell, care joacă rolul unui vampir irlandez, ăl mai vechi și mai rău… , dar îl joacă de zile mari. E hipnotic.

Una dintre cele mai impresionante scene din istoria cinematografiei

Eheeeei, numai că vampirii ăștia nu sunt ca vampirii pe care îi știți voi, ăia care sug sângele poporului. Pe ăia îi vedeți zilnic în Parlament. Ăștia din film, în schimb, nu sunt atât de atrași de sânge, cât de muzică. Știu că sună ca naiba, dar trebuie să vedeți filmul. O să vă placă. Și aici apare schepsisul. Că muzica asta veche are ceva transcendental. Aici vine și scena despre care zic mulți că e una dintre cele mai reușite din istoria cinematografiei.

Că se apucă un individ să cânte la chitară, într-un hambar unde organizaseră ei un bar (vezi ce ziceam de Robert Johnson), și dintr-o dată, te trezești că printre afro-americanii care cântau și dansau acolo apar tot felul de personaje. De la dansatori străvechi, tribali, cu dansuri tradiționale africane, la chitariști moderni, dansatori de toate genurile, din toate epocile, și totul filmat într-o singură scenă fără întrerupere. E ceva ce-ți face pielea de găină.

Asta ca asta, dar să îi vezi pe vampiri când încep să cânte melodii vechi irlandeze, afară, în noapte. Nu mai ai mult ca să te ridici de pe canapea și începi să faci ca Michael Flatley prin casă. În fine, dar astea sunt doar lovituri de baghetă regizorală.

Muzica, liantul care unește trecutul, prezentul și viitorul

Cum ziceam, filmul are o idee mai adâncă. Nu întâmplător, „personajul central” este format din doi frați gemeni, jucați de același actor, Michael B. Jordan. Gemeni… dar diferiți. Dualitate. Că aici e toată ideea. E vorba despre bine și rău, despre păcate și despre alegeri, despre colonialism și libertate, despre identitate și prădare culturală, despre supraviețuire și moarte, despre suferință și bucurie șamd. Și în toate astea, muzica e liantul care unește trecutul, prezentul și viitorul, și acționează ca un portal.

Căci, da, muzica aia care se cântă în film, fie ea blues, fie ea irlandeză, e o muzică a suferinței. Și vampirii, în cazul de față, cu ea se hrănesc. Vampirii sunt ființe „golite” de emoții vii și de căldură. Muzica blues, care este prin definiție expresia pură a suferinței, pasiunii și experienței umane, devine pentru ei un substitut pentru viață. Dar nu lăcrimați încă, păstrați-vă pentru film. O combinație de frații Cohen, Tarantino (spre final) și cam tot ce e mai bun în regie. Apropo, regizorul de față este deja faimosul Ryan Coogler (Creed, Black Panther, Fruitvale Station șamd).