VIDEO REPORTAJ O oră pe frontul lui Putin

Este 5 iulie 2019. O știre apărută în presă prezintă o operațiune îndrăzneață a serviciilor ucrainene ale armatei ucrainene derulată destul de adânc în teritoriul ocupat de separatiși, la 45 de kilometri de linia de contact. În urma intervenției, care avusese de fapt loc cu o săptămână înainte, ofițerul Vladimir Țemah a fost capturat și transferat la Kiev.

Fost combatant în războioul dus de sovietici în Afganistan și veteran al luptelor din estul Ucrainei în perioada 2014-2015, Țemah este considerat o piesă importantă în aflarea adevărului despre doborârea zborului MH-17.

Știrea face trimitere, o dată în plus, și la activitățile militare intense din zona de conflict. La cinci ani de la anexarea Crimeei și deschiderea unui front nou în Donbas războiul e în continuare ca la el acasă.

Și am văzut la fața locului că așa și e.

Plecăm din baza militaro-agricolă de la Luganskoe

Este 5 iulie 2019. Într-o unitate militară unde activează Brigada 30 mecanizată din cadrul armatei ucrainene, ofițerii pun pe masă două cifre care vorbesc de la sine: în jur de 20.000 de mercenari separatiști și cel puțin cinci ofițeri ai armatei ruse la panoul de control – așa se duce războioul cultivat de Kremlin în regiunea Donbas.

Este o zi frumoasă de vineri în care scurta oprire pe care o facem la unitatea Brigăzii 30 are două obiective: prezentarea liniilor general despre situația politico-militară din zonă și, mai ales, instructajul și echiparea pentru o zi care se anunță a fi mai toridă în primul rând la figurat: în scurt timp pornim de aici spre satul Luganskoe, situat la doar un kilometru și ceva de front.

Peisaj cu natură moartă – de la obuze

În fosta bază agricolă a localității, armata Ucrainei are un batalion ai cărui militari și ofițeri au amenajat poziții foarte aproape de cele ale inamicului.

Una dintre ele, spre care ne și îndreptăm acum, se află la doar 280 de metri. „Practic ne uităm unii la alții”, îmi spune unul dintre ofițeri.

De la unitatea militară până la poziția avansată a ucrainenilor, în care militarii veghează activitatea separatiștilor din tranșee săpate la adăpostul unei mici păduri, drumul este parcurs în trei etape.

Traverăm prima porțiune cu mașina. O facem în cea mai mare viteză pentru a reduce riscul ca autoturismul să atragă atenția și să devină ținta, iar odată cu el și noi, a vreunui subit „foc de artificii”.

De altfel, preocuparea militarilor ucraineni care ne însoțesc este confirmată de ceea ce putem vedea cu ochii noștri pe partea dreaptă a drumului.

Limba lungă de vegetație care merge în paralel cu noi arată ca un sac de box. Copacii și tufele poartă urmele proiectilelor lansate din partea cealaltă, astfel că unii s-au uscat în picioare, alții sunt bine prăjiți, iar nu puțini dintre ei au fost secționați de șrapnel.

După câteva minue de legănat intens în mașina în care senzația de claustrofobie este sporită de încorsetarea vestimentară specifică (veste grele antiglonț și căști), coborâm.

Crucea

Urmează în jur de un kilometru de mers pe jos, într-un peisaj mixt – câmp deschis plus pădure, așadar celelate două etape ale traseului.

La ieșirea din mașină ne întâmpină rapid două imagini: un crater care înghite parțial un copac carbonizat, iar ceva mai încolo o cruce de lemn bine îngrijită.

Crucea este acolo pentru a semnala că în 2014 un grup al armatei ucrainene a fost atacat de militari ruși, iar doi dintre soldații ucraineni au murit. Aveau în jur de 19 ani, mi se spune.

Dar nu putem zăbovi prea mult pentru explicații și contemplare căci riscul unui botez separatist ad-hoc rămâne ridicat. E câmp deschis, iar liniștea, la fel ca priveliștea pașnică din zare, e una înșelătoare.

Așa că o luăm la pas.

Mine proaspete

Pe bucata de drum în câmp deschis, comandantul batalionului culege, în câteva reprize, resturi de proiectil provenite de la tragerile cu RPG executate de separatiști, dar și bucăți metalice provenite de la mine.

Drumul de pământ, ceva mai lat ca dimensiunile unui autoturism, este brăzdat de gropi relativ proaspete, rezultate în urma impactului proiectilelor trase din partea separatisto-rusă a liniei de contact.

Relativ proaspete nu înseamnă câteva săptămâni sau luni, ci câteva zeci de ore.

Este vineri 5 iulie, iar mina pe care ne-o arată ofițerul ucrainean este de miercuri, după cum ne spune Olga, translatorul nostru în acest scurt voiaj făcut pe frontul lui Putin.

Rușii folosesc adesea armament de calibrul 82 și artilerie grea, abdicând astfel de la prevederile Acordului de la Minsk, spune comandantul batalionului, care subliniază că obiectivul separatiștilor care ocupă poziții în zona acoperită de batalion e de a ucide militari ucraineni.

De altfel, unul din refrenele zile e „don’t go there, please don’t go there”. Cei doi ofițeri care ne însoțesc, unul de la Brigada 30, celălalt de la batalion, presează translatorul să ne repete că nu avem voie să ne abatem de la drum căci câmpul e doar năpădit de buruieni benigne, ci este în primul rând un câmp minat.

Încă se moare

Rapoartele întocmite de armata Ucrainei arată că, în ultimele 24 de ore, de-a lungul liniei de contact s-au înregistrat mai multe incidente soldate cu un mort și câțiva răniți.

Nici zona în care ne aflăm nu este mai ferită. Recent, aici un om a fost rănit în urma atacurilor executate de separatiști, nu departe de pădurea pe care deja o vedem și în care, la un moment dat, au ocupat poziții chiar separatiștii.

O pădure modestă, dar păzită strașnic de o santinelă aparte, a cărei stare spune totul despre scenele care s-au derulat aici în ultimii ani.

E vorba un stâlp imens de înaltă tensiune retezat de la bază și rămas să ruginească pe termen nedefinit la orizontală… cine știe până când, căci războiul din estul Ucrainei are, după cum recunosc numeroși oficiali de la Kiev și nu numai, tot mai mult din profilul unui conflictul înghețat, cu care mașinăria politico-militară a Moscovei a blindat porțiuni întregi din fostul lagăr sovietic.

Bubuitura

Ne pregătim să intrăm în pădure.

Apucăm însă să facem doar câțiva pași până când cel mai negru scenariu asupra căruia fuseserăm avertizați devine realitate: Bum!

Liniștea mormântală pe care ni se cere să o păstrăm odată ce intrăm în pădure e spartă de zgomotul unei trageri. E proiectil de mortier, după cum aflăm ulterior.

Senzația de nesiguranță crește brusc, context în care cei doi ofițeri însărcinați cu ghidarea și siguranța noastră ne cer să ne așezăm pe vine și să tăcem. Până la noi ordine.

De întors la mașina cu care veniserăm și pe care șoferul a parcat-o tactic în niște tufe suficient de bogate pentru a-i masca prezența nu mai poate fi vorba pe moment, pentru că drumul de parcurs înapoi este în câmp deschis.

Cei doi ofițeri vor practic să înțeleagă ce ar putea urma: va mai fi o salvă sau asta a fost tot? Pentru că zgomotul nu este urmat imediat de un altul, ni se cere să ne ridicăm și să îi urmăm în cea mai mare liniște, dar și în cea mai mare viteză pentru a ajunge rapid și nevătămați la adăpost.

Paradoxal, direcția spre care ne îndreptăm pentru a ne feri de probleme presupune apropierea de zona din care practic tocmai se trăsese. Motivul e simplui: acolo se află poziția întărită pe care ucrainenii o ocupă, în tranșee. E la doar câteva sute de metri distanță.

Urmează, așadar, cea mai tăcută și grăbită plimbare prin pădure într-o zi perfectă de vară, de care am avut parte vreodată.

Ceea ce poți surprinde cu coada ochiului în mersul ăsta sacadat și într-o stare în care adrenalina vine cu o amprentă evident mai mare decât cu câteva minute mai devreme, sunt urmele lăsate de separatiști aici, în pădure: poziții abandonate și tranșee recucerite încet-încet de vegetație.

În tranșee, la nici 300 de metri de inamic

La destinație, un pesiaj nou și… subteran. O mână de militari înarmați până în dinți urmăresc activitatea separatiștilor, le analizează mișcările, încearcă să le anticipeze intențiile.

Ne aflăm la doar 280 de metri de ei.

Au tanc, transportor blindat, probabil sunt vreo 25 de oameni în zona aceasta, ne spune șeful grupului de observație de aici.

Bărbatul e între două vârste, dar printre ceilalți oameni ai lui sunt și militari foarte tineri.

„Biroul” este amenajat sub pământ, cu bârne goase de lemn care susțin plafonul greu de pământ, iar sacii de nisip sunt nota dominantă.

Aici „muncesc”, dorm și mănâncă militarii ucraineni care se află la cea mai mică distanță de inamic.

Toți cu care am vorbit sunt măcinați de o frustrare comună: aceea că posibilitatea lor de a reacționa la provocările armate venite din cealaltă parte a frontului e limitată de respectarea acordurilor internaționale pe care Kievul le-a semnat pentru a reduce conflictul armat.

E liniște acum, dar zgomotul care ne întâmpinase doar câteva minute mai devreme confirmă spusele șefului de dispozitiv. Nu există zile calme întrucât oricând se poate întâmpla ceva. Bombardamentele sunt constante, iar atunci când separatiștii nu trag tot fac ceva: ne urmăresc mișcările și planifică noi „intervenții”.

Nu există un program fix al bombardamentelor făcute de separatiștii sprijiniți de Rusia, dar lăsarea întunericului și perioada nopții sunt intervalele în care au loc cele mai multe atacuri, mai spune ofițerul.

Nimic nu este ceea ce pare în acest petic de pădure de la marginea satului Luganskoe.

Nici baza agricolă nu mai e agricolă, nici liniștea nu e de fapt liniște și nici războiul din Donbas nu este unul clasic.

La gura unuia dintre tunelurile săpate aici de militarii batalionului ucrainean pentru a-și amenaja poziția, un porumbel care se lasă filmat și fotografiat de la orice distanță se încadrează perfect în tabloul general.

Nici pasărea asta nu e ceea ce pare.

De zburat nu zboară și nici nu găsește potrivit să spulbere liniștea mormântală pe care oamenii din tranșee se chinuie să o mențină din motive evidente.