Trump are acum o „problemă catolică”: cele 3 cercuri ale unei greșeli

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Analiză Corriere Della Sera (Italia), via Rador: Deocamdată, războiul din Iran se desfășoară așa cum a început: frontul extern este mai favorabil lui Trump decât cel intern. Pe frontul strict militar, dar și pe frontul geoeconomic, ultimele evoluții sunt destul de favorabile.

Contrablocada din Ormuz, embargoul american asupra navelor iraniene, oricât de parţial ar fi, ar putea împinge regimul de la Teheran spre a face concesii mai mari la masa negocierilor din Pakistan. Maximele istorice record de pe piața bursieră americană, precum și performanța puternică a pieței de la Tokyo și creșterea de 5% a PIB-ului Chinei infirmă cele mai apocaliptice narațiuni. Chiar și Libanul pare să ușureze situația prin anunțul unui armistițiu de zece zile.

Pe plan intern însă, situaţia este diferită, Trump luptându-se cu o opinie publică nefavorabilă. Inițierea de către democrați a procedurii de impeachment împotriva secretarului de război Pete Hegseth va rămâne un gest simbolic, având în vedere că lipseşte sprijinul parlamentar pentru impeachment.

De altfel, acuzațiile împotriva lui Hegseth ar trebui să fie îndreptate strict împotriva Comandantului Suprem, președintele însuși: deoarece dacă acest război este ilegal, dacă s-au comis crime în timpul desfășurării sale, responsabilitatea finală îi aparține lui Trump. Acest lucru ne aduce înapoi la importanța alegerilor intermediare din 3 noiembrie, deoarece dacă democrații ar câștiga majoritatea atât în ​​Cameră, cât și în Senat, va apărea din nou „partidul de impeachment” împotriva președintelui.

În dinamica electorală de acum până în noiembrie, Trump se dovedește a fi propriul său dușman. Ca și cum războiul din Iran, nepopular chiar de la început pentru că nu l-a explicat niciodată corect, nu ar fi fost de ajuns, apariția unei „chestiuni catolice” în cadrul bazei de dreapta este o problemă serioasă.

Îmi amintesc cum catolicii americani se îndreptau de ani de zile spre dreapta, deseori în dezacord deschis cu pozițiile Vaticanului în timpul pontificatului Papei Francisc. Catolicismul american devenise una dintre circumscripțiile decisive pentru revenirea lui Trump la Casa Albă la alegerile din noiembrie 2024.

Motivele sunt numeroase. Electoratul catolic a reacționat la excesele culturii „woke” din cadrul stângii democrate; a văzut valorile tradiționale, rolul familiei amenințate de campaniile mai radicale pentru agenda LGBTQ+; nu a împărtășit permisivitatea față de criminalitate sau imigrație ilegală din timpul președinției Biden, nici anti-americanismul din timpul pontificatului lui Bergoglio.

Migraţia catolicilor spre dreapta s-a suprapus cu cea a comunităților etnice: italo-americani, irlandezi, polonezi, latino. Intervenția lui Trump în numele creștinilor persecutați în Nigeria de terorismul jihadist nu a trecut neobservată, numai că faptele sale bune au fost puse în pericol în doar câteva zile de atacurile împotriva primului papă născut în America, un suveran pontif foarte popular printre concetățenii săi, de care catolicii americani sunt mândri și care este foarte diferit de predecesorul său.

În ceea ce privește conflictul dintre Trump și Papa Leon, vă ofer aici o analiză revelatoare. Autorul este Ross Douthat, editorialist la New York Times cu unele acreditări specifice: este un intelectual conservator foarte respectat, nu trumpian (dimpotrivă, antitrumpian, deși e deschis să recunoască ocazional meritele președintelui) și este el însuși catolic.

Douthat se află într-o poziție unică pentru a oferi o perspectivă autoritară, una care vine tocmai din acea minoritate catolică americană unde Trump a obținut cândva multe voturi și din care i-a recrutat pe vicepreședintele J.D. Vance și pe secretarul său de stat, Marco Rubio.

„Să analizăm”, scrie Douthat, „ultima ciocnire dintre Biserică și imperiu, conflictul continuu dintre președintele Donald Trump și Papa Leon al XIV-lea, prin trei cercuri concentrice, care ne duc de la realitățile generale ale politicii catolice la cele mai arzătoare detalii ale acestui caz. În general, nu există nimic legat de un conflict între o autoritate seculară și Pontiful de la Roma care să-i șocheze pe catolici. Nimic din doctrina catolică nu afirmă că papii sunt imuni la erori atunci când discută despre politică, iar istoria oferă dovezi din belșug că pot face chiar și greșeli grave. Prin urmare, atunci când papii se implică în politică, nu este o blasfemie dacă politicienii nu sunt de acord cu ei, aceste dezacorduri nefiind deloc noi. Sunt situaţii tradiționale, datând din Evul Mediu”.

În actuala controversă – cea care pune Papa, Vaticanul sau cardinali proeminenți împotriva naționalismului de dreapta – conservatorii au adesea plângeri rezonabile. Doctrina socială a catolicismului contestă atât dreapta, cât și stânga, dar este un echilibru dificil, iar liderii Bisericii au deseori tendinţa să critice mai dur o facțiune politică și să o sprijine pe cealaltă. Sub Ioan Paul al II-lea, mulți catolici progresiști ​​credeau pe bună dreptate că Vaticanul era mai aproape de dreapta, în timp ce sub Francisc, dinamica s-a inversat.

Deși se opunea avortului, eutanasiei și altor principii progresiste, Francisc a prioritizat problemele economice și de mediu. El nutrea o aversiune personală față de conservatori, în special față de cei americani.

Leon a adus Bisericii o mai mare stabilitate. El le-a prezentat conservatorilor o față mai paternă, luând în serios preocupările lor legate de liturghie și claritatea doctrinară, continuând în același timp să continue acţiunile lui Francisc în probleme precum imigrația și schimbările climatice. Drept urmare, a existat o diviziune mai clară între o minoritate de catolici de dreapta, foarte activi online și mereu gata să se ciocnească cu papalitatea, și o bază conservatoare mai largă, dispusă să accepte un papă cu tonuri uneori progresiste, atâta timp cât acesta nu pare hotărât să răstoarne doctrina.

Și totuși, înclinarea spre stânga a Vaticanului în dezbaterile politice contemporane poate dezvălui o lipsă de caritate sau de claritate. Caritatea defectuoasă apare mai ales atunci când liderii bisericii discută despre imigrație: ar trebui să fie posibil să-i apere pe migranți de abuzuri, recunoscând în același timp motivele legitime pentru care catolicii americani consideră politica de deschidere a frontierelor a lui Joe Biden ca fiind dezastruoasă sau pentru care catolicii europeni se tem de o transformare religioasă a țărilor lor din cauza imigrației musulmane.

Vaticanul pare să se simtă mai confortabil în dialog cu Biden sau Macron decât cu Trump sau Marine Le Pen, dar se chinuie să înțeleagă de ce o parte semnificativă a credincioșilor săi favorizează dreapta.

Lipsa de claritate, însă, este o problemă recurentă în limbajul ecleziastic pe teme variind de la bogăție și sărăcie, la război și pace. Comentariile papale despre economie pot părea nu doar de stânga, ci chiar vagi. Pozițiile privind politica externă riscă să alunece într-un pacifism superficial, care nu sunt întotdeauna în concordanță cu tradiția catolică. Se poate cere Vaticanului să recunoască faptul că uneori, puterea militară joacă un rol legitim din punct de vedere moral.

Acestea sunt motivele pentru care catolicii conservatori sunt de acord cu Roma. Numai că ele încep să se fisureze atunci când trecem la al doilea cerc, cel al războiului din Iran, problema care a declanșat conflictul dintre Biserică și Trump. Aici, nu papalitatea este cea care se luptă cu probleme concrete, ci mai degrabă, argumentele Casei Albe sunt puţin neclare.

Susținătorii lui Trump se plâng că anumiți cardinali americani progresiști ​​sunt părtinitori și că Vaticanul nu denunță suficient regimul iranian. Însă aceste obiecții sunt secundare față de întrebarea fundamentală: este războiul just, sau nu?

Trump nu a oferit o justificare coerentă. S-ar putea argumenta, de exemplu, că războiul este doar pentru că își propune să răstoarne un guvern malefic. Însă Trump susține că nu urmărește o schimbare de regim și este dispus să ajungă la un acord care să lase la putere elita clericală.

Sau s-ar putea spune că aceasta este o intervenție limitată pentru a preveni o amenințare militară iraniană. Numai că Trump a evocat în repetate rânduri o campanie mult mai amplă, cu bombardamente „până veţi ajunge din nou în epoca de piatră” și distrugeri civile, presupuneri incompatibile cu orice teorie a războiului just. Sau s-ar putea argumenta că războiul american este just doar pentru că lovește ținte militare, spre deosebire de operațiunile israeliene mai controversate. O distincţie însă greu de susținut dat fiind ca este același conflict.

Informațiile disponibile sugerează că America a intrat în război fără un obiectiv strategic clar sau o justificare morală coerentă, fără a lua în considerare în mod adecvat riscurile și în ciuda rezervelor vicepreședintelui catolic și a îndoielilor secretarului de stat catolic.

Acest lucru nu exclude un rezultat pozitiv, însă explică de ce șeful Bisericii Catolice are toate motivele să numească acest conflict nedrept.

Răspunsul președintelui la această critică – intrăm în al treilea cerc – este în afara confruntării normale dintre Biserică și Stat. Nu e nici măcar un exces tipic trumpian. Intră, în schimb, în zona profanării și sacrilegiului: de la postări de Paște pe rețelele de socializare, cu amenințări și sarcasm religios, la atacuri la adresa Papei și imagini generate de inteligența artificială care îl înfățișează pe Trump drept Hristos.

Apărătorii creștini ai lui Trump tind să separe aceste episoade, justificându-le pe unele și condamnându-le doar pe ultimele. Însă problema centrală, din punct de vedere religios, nu este cine se simte ofensat, ci mai degrabă coerența unui fir care leagă amenințările blasfemice, invectivele la adresa principalului lider creștin și autoreprezentarea ca figură divină.

Aceasta nu este doar o ofensă adusă identității religioase sau demnității papale, ci o încălcare a primelor două porunci, cu Dumnezeu însuși ca parte vătămată. Pentru un observator necredincios, blasfemia poate apărea un păcat fără un scop real, iar această escaladare poate fi de interes doar ca semn al stării de spirit a președintelui.

Dar pentru un credincios, întreaga traiectorie politică a lui Trump – rolul său în criza stângii, trecerea sa de la putere la exil și înapoi la putere – face parte dintr-un plan providențial. În acest context, deriva blasfemătoare reprezintă un avertisment pentru susținătorii săi religioși, un avertisment privind posibilele rezultate istorice și riscul spiritual cu care se confruntă urmându-l până la sfârșit.

Traducerea Rador: Cătălina Păunel