Tensiuni la vârful bisericii. Vasile Bănescu, fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei, cere comunicatorilor Bisericii Ortodoxe să apere instituția de perfidul „conservatorism creștin” rusofil și prolegionar. Actualul purtător de cuvânt: E o mistificare a realității

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Vasile Bănescu, fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei Române și actual membru al Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), a cerut joi comunicatorilor Bisericii Ortodoxe să apere biserica de „conservatorismul creștin – politic, rusofil, latent totalitar, prolegionar, antieuropean care vampirizează nerușinat imaginea Bisericii”. În replică, actualul purtător de cuvânt, Adrian Agachi, a respins cererea lui Bănescu și a spus că ”a vorbi despre o presupusă complicitate a Bisericii față de unele curente politice actuale reprezintă o mistificare a realității”.

Vasile Bănescu a revenit cu o nouă postare pe facebook în care a deplâns reacția lui Agachi: ”A te preface că nu vezi năruirea prea multor clerici, monahi, inclusiv episcopi, în zona sectarismului georgist cu aer mesianist, a „suveranismului ceaușist” travestit în „conservatorism”, nu e chiar un semn de discernământ duhovnicesc”.

Ieșirea publică a lui Vasile Bănescu vine pe fondul utilizării de către partidele și candidații extremiști a simbolurilor ortodoxe. În paralel, înalți ierarhi sau simpli preoți ori călugări promovează constant poziții pro-ruse, extremiste și anti-occidentale.

Vezi mai jos cele trei postări pe Facebook:

1. Vasile Bănescu (joi, 2 aprilie):

Muțenia publică
a celor responsabilizați în interiorul Bisericii, comunicatori ecleziastici, dar și profesori de teologie care ar trebui să limpezească și să apere public, curajos și răspicat, poziția firească și oficială a instituției/ a Patriarhiei față de perfidul „conservatorism creștin” – politic, rusofil, latent totalitar, prolegionar, antieuropean și, deci, antinațional – care vampirizează nerușinat imaginea Bisericii pe care o lingușește fățarnic ca și cum i-ar păsa de ea, ca și cum ar putea-o vreodată onora,
acel „conservatorism creștin” care a depus recent în Parlament un proiect menit să anuleze legile care interzic actualmente organizațiile fasciste și cultul criminalilor de război, precum și legalizarea negării Holocaustului, deci a crimei în masă,
este o muțenie complice la grava, deja avansata decredibilizare a Bisericii și, în mod profund nedrept, strigător la cer, a Părintelui Patriarh.
Poziția limpede exprimată acum câțiva ani cu privire la delimitarea fermă a Bisericii de extremismul ultranaționalist cu mască filocreștină care dădea deja târcoale Patriarhiei, a fost îngropată sub sputa expectorată masiv din haznalele mediatice cu panaș „ortodox”, site-uri legionaroide, ortodoxiste și prorusești, colcăind de securism ceaușist pus în slujba așa-zisului „suveranism”. Site-uri de „cler și popor” smintitoare.
Definirea limpede a poziției veritabil creștine și ortodoxe a Bisericii față de orice entitate publică sau politică ce falsifică creștinismul și Ortodoxia este o urgență profund sanificatoare pentru întreaga societate care se confruntă azi cu cel mai grav asalt al manipulării și dezinformării comise inclusiv prin confiscarea mesajului creștin, apanajul și tezaurul Bisericii lui Hristos.
„Suveranizarea”, „calistratizarea”, „georgescizarea” și filetizarea Bisericii, adică împingerea ei spre utopie politică autarhică, formalism religios guraliv și agresiv, deraierea în zona elucubrațiilor rostite „sacerdotal” cu aer sapiențial și dizolvarea mesajului creștin universal în naționalism tribal cu fobie la alteritate, toate efecte ale tăcerii complice cu acestea, sunt simultan ratări ale împlinirii binefăcătoarei misiunii a Bisericii:
luminarea mistagogică a minții, sfințirea sufletului și a trupului prin Sfintele Taine, însoțirea atentă a fiecărui creștin pe drumul ascendent al discernământului care duce la Hristos, nu la clovnii diabolici care iau în deșert numele Lui și maimuțăresc statutul aristocratic de creștin.

2. Adrian Agachi (3 aprilie)

Patriarhia Română este somată public de fostul ei purtător de cuvânt să se lepede de „muțenia publică” și să se ralieze opiniilor formulate de acesta. Poate ar trebui să i se explice respectivului domn că rămâne valabilă acea formulare foarte clară emisă chiar printr-o poziționare publică a Patriarhiei Române că „opiniile personale ale domnului Vasile Bănescu nu sunt echivalentul unui comunicat de presă oficial al Patriarhiei Române”. Dacă această afirmație era valabilă încă din timpul mandatului dumnealui, este cu atât mai valabilă în prezent.
A transforma Biserica într-un actor al unei lupte ideologice înseamnă, în cele din urmă, a o reduce de la a fi „trupul lui Hristos” la o simplă componentă politică a lumii trecătoare în care ne aflăm. Ori, fidelitatea ei nu este față de un curent politic sau altul, ci față de Hristos, Mirele ei.
Totodată, hotărârile sinodale referitoare la neutralitatea Bisericii în timpul alegerilor și excluderea oricărei forme de politică partinică nu par a fi fost înțelese de fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei Române de vreme ce îndeamnă constant la încălcarea acestora și situează în continuare Biserica Ortodoxă Română, fără argumente valide, de partea unor baricade politice.
În loc să cerem Bisericii să vorbească mai mult în termenii lumii, poate ar fi mai onest să ne întrebăm în ce măsură suntem dispuși să ascultăm atunci când ea vorbește despre misiunea ei reală, care i-a fost încredințată de Dumnezeu, respectiv marile teme ale pocăinței, discernământului, smereniei și iubirii de aproapele. Biserica avertizează în același timp că discutarea strict speculativă a marilor teme teologice, fără practicarea reală a poruncilor dumnezeiești și fără o experiență duhovnicească autentică, dar și fără o viață liturgică, nu este teologie – este doar slavă deșartă.
A vorbi despre o presupusă complicitate a Bisericii față de unele curente politice actuale reprezintă o mistificare a realității. Desigur, există situații în care delimitarea explicită este necesară. Dar aceasta trebuie să vină din interiorul unei experiențe spirituale și ca rezultat al unei gândiri duhovnicești, nu ca reacție la presiuni mediatice sau la agende politice.
Biserica rămâne spațiul teologiei, nu al ideologiei.

3. Vasile Bănescu (3 aprilie)

Biserica NU este, desigur, spațiul ideologiei politice, deși poate deveni fără voia lui Hristos gazda omenesc punctuală a teribilei ideologii religioase, așa cum nu este nici spațiul exclusivist al „teologiei” eminamente didactice, minate de incultură și ruptă grav de viziunea filocalică centrată pe Adevăr și mărturisirea Lui prin trăire și fapte, nu prin cuvinte deșarte.
După fapte, NU după vorbe, cursuri calchiate, publicații „doct” ermetice și articolașe cu valoarea unor like-uri vom fi făcuți cunoscuți înaintea Domnului, dar, cândva, și a oamenilor.
Biserica este cu certitudine trupul mistic al lui Hristos așezat jertfelnic pe Crucea unde, cum spune uriașul apologet al creștinismului, Blaise Pascal, rămâne țintuit în agonie (luptă) până la sfârșitul timpului și al lumii, așa cum o cunoaștem noi. Cine Îl ține răstignit? Să ne răspundem onest fiecare.
Menirea Bisericii, dincolo de esențiala, progresiva sfințire (curățire) a omului prin Tainele ei care ne pun pe Cale, ne apropie de Hristos și chiar ne unesc cu El, este și azi apărarea prin mărturisire limpede a adevărului iubit de Adevărul Însuși. Pentru că doar adevărul iubit de Adevăr vindecă, luminează, eliberează și coincide cu Calea de la care nu ar trebui, creștini fiind, să abdicăm. O facem, însă, chiar în timp ce, de exemplu, susținem solemn-birocratic că o urmăm.
A minți oficial e nesfârșit mai grav decât a o face în particular, întrucât minciuna comunicatorului oficial poate fi imens smintitoare, cuprinzându-i în aria ei perfidă sau doar ignorantă pe mulți care-și văd validate public, de către un reprezentant al Bisericii, iluzii și confuzii ideologice sau de altă natură, otrăvite mereu de „cel viclean”.
A nu înțelege în 2026 că Bisericii nu-i face bine, ci doar rău complexul de „cetate asediată”, ignorând complice că marii ei adversari, prădători și trădători sunt în interior, ascunși sub faldurile bogate ale fariseismului pervers și hrăpăreț, denotă nu doar o vastă incultură care nu a auzit de Ellul, Weil, Thibon, Șestov, Marion sau Agamben, și care nu i-a luat nicio clipă în serios, în eventualitatea că i-ar fi citit, pe Isaac Sirul, Dostoievski, Soloviov, Steinhardt, Scrima, Nellas sau Yannaras, ci și o încremenire în prejudecățile militantismului ortodoxist orb, sădit seminarial și consolidat „facultativ” universitar, care crede că Biserica trebuie sau poate fi apărată doar instituțional, orbește, sfidător, non-dialogal, autovictimizator și atotmăgulitor.
Biserica e azi strâns și perfid împresurată de lupi politici travestiți în oițe „creștin-conservatoare” care doresc exclusiv validare electorală bisericească și care compromit prin inversiune, ignoranță și minciună atât creștinismul, cât și conservatorismul, reprezentanții lor neavând habar nici de unul, nici de altul. Lăutărismul ideologic „creștin-conservator” românesc care nu poate descifra partiturile cultural-spirituale ale celor doi termeni și care intonează după ureche sloganuri goale de creștinism și conservatorism, dăunează grav sănătății corpului mistic al Bisericii luptătoare compus din oameni vii, failibili și vulnerabili inclusiv la ispita politică pe care Hristos a respins-o ferm, dar care, blasfematoriu, poate fi girată smintitor de unii dintre „slujitorii” Lui omenești.
A nu vedea asta, a te preface că nu vezi năruirea prea multor clerici, monahi, inclusiv episcopi, în zona sectarismului georgist cu aer mesianist, a „suveranismului ceaușist” travestit în „conservatorism”, nu e chiar un semn de discernământ duhovnicesc. Acesta ar desluși imediat absența radicală a lui Hristos din el și nu ar împroșca ingrat, țâfnos și onctuos o dezonorantă propagandă favorabilă dușmanilor interni ai Bisericii lui Hristos, afectată deja sever de teodosianism și calistratism.
Acesta pare a fi azi profilul, ca să nu spunem chipul oficial al apologeticii ortodoxe românești, jalnic ilustrată de unii în secolul XXI. Prin reprezentanții ei remunerați să apere public Biserica de tot ce-i face acesteia rău, apologetica birocratic-administrativă și cea cultivată atât de discret în facultățile de teologie, apologetică saturată de clericalism, a ajuns să apere „duhovniceste” exact răul ideologic care a mai rănit grav corpul Bisericii prin legionarism, care se încolăcește pe ea șerpește, care a și cuprins-o parțial în mrejele tentaculare ale „suveranismului” irațional, antieuropean, anticultural și grobian anticivilizațional. Esențialmente antinațional.
E nesfârșit de trist, dar, din fericire, Biserica e pentru veșnicie a lui Hristos, nu a celor ce îi iau temporar numele și cuvintele în deșert, punându-le cu orb entuziasm pe o tarabă politică antidemocratică la care se vând kitsch-uri „patriotice”, steaguri imense pentru stegari geto-daci abil cățărați în copaci, „iconițe” cu chipuri patibulare, zorzoane colorate tricolor, tortulețe în forma Ucrainei, „mari cărți” trumpist fenomenale, leacuri sapiențiale și de la care se revarsă incontinent un potop de cuvinte prin care nu vezi nimic, nici înapoi, nici înainte.
Efectele nu foarte îndepărtate ce pot antrena viitorul Bisericii, în contextul nefericit al perseverării în absurda negare a realității și a așteptărilor unei societăți urbanizate care tânjește, prin cei mai buni oameni ai ei, după adevărul rostit răspicat în Biserică spre binele nostru comunitar, se vor concretiza, cel mai probabil, într-o marginalizare și marginalitate care, paradoxal, se vor putea dovedi mult mai fertile creștin decât centralitatea festivistă, triumfalistă, promovată în aceste zile de pe urmă ale autoamăgirii de birocrați impasibili ai sacrului cu ridicole aere de infailibilitate clericală.
Regăsirea culturii pierdute a dialogului, prin excelență personalist creștină, a eticii creștine fondate pe acel „împreună” în căutarea căii de apărare a Bisericii de răul confundat azi de comunicatorii ei cu binele, ar fi, într-adevăr, semnul unei clarități duhovnicești invocate momentan doar cu ifose și țâfnă.
Hristos stă, e ținut la ușă, dar bate. Toți știm teoretic că ar trebui să-i deschidem. Cu condiția să-i auzim glasul, care e mereu același: al Adevărului. A nu-L recunoaște, a nu-L primi e maxima ratare a fiecăruia dintre noi, fie ei, unii, foști purtători de cuvânt sau actuali „comunicatori”/ recitatori ai unei mantre ultracunoscute.
Știm că Hristos a înviat și că, dacă ne numim creștini, nu mai putem trăi în impostură, în afara mărturisirii adevărului iubit de Adevăr, ca și cum El nu ar fi trăit și pășit pe același pământ, ca și cum El nu ar fi dăruit orbilor vederea, ca și cum El nu ar fi contemporanul nostru, al celor ce avem atâta nevoie de adevăr. De El.
Să ne îndreptăm de acum privirea ceva mai senină spre Înviere. Toate ne vor fi iertate pentru ea.