Tabuul neutralității Austriei a fost rupt, dar aderarea la NATO rămâne o perspectivă îndepărtată (Analiză TVP)

„Neutralitatea nu ne va proteja”, a declarat ministrul de externe al Austriei, Beate Meinl-Reisinger, pentru Die Welt pe 26 iulie. Această frază nu a schimbat politica de apărare a ții, dar a rupt un tabu care a rezistat aproape 70 de ani. Neutralitatea prețuită a Austriei, considerată mult timp de neatins, este acum subiectul unei dezbateri deschise, scrie portalul polonez TVP World.

Timp de aproape șapte decenii, neutralitatea Austriei a fost considerată un pilon al identității naționale. Dar fundamentul acestui consens s-a schimbat.

Austria a dezbătut pe scurt aderarea la NATO la sfârșitul anilor 1990, după aderarea la UE, dar problema a dispărut pe fondul atașamentului puternic al publicului față de neutralitate și al percepției unei amenințări reduse.

Cu toate acestea, invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, aderarea istorică a Finlandei și Suediei la NATO și participarea Austriei la inițiativele de apărare conduse de UE au scos la iveală limitele neutralității ca garanție a securității. 

Comentariile lui Meinl-Reisinger nu echivalează cu o schimbare iminentă de politică. Mai degrabă, ele ridică întrebarea dacă Austria își poate permite să continue să trateze moștenirea neutralității din timpul Războiului Rece ca pe ceva sacru, în condițiile în care situația de securitate a Europei s-a schimbat.

Doctrina neutralității, sub presiune

În conformitate cu Tratatul de stat austriac din 1955, cele patru puteri ocupante, Franța, Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică, au convenit să-și retragă forțele și să restabilească independența Austriei, cu condiția ca Viena să rămână permanent neutră. 

La doar o zi după plecarea ultimilor soldați străini, parlamentul austriac a adoptat Declarația de neutralitate, angajându-se să nu adere niciodată la o alianță militară și să nu găzduiască baze străine.

La momentul respectiv, aceasta a fost o mișcare geopolitică inteligentă. Situată în centrul Europei, fără ieșire la mare, înconjurată de membri NATO la vest și de statele Pactului de la Varșovia la est, Austria era un tampon natural.

Relieful său montan, în special Alpii, a întărit logica neutralității. Pe un continent divizat de liniile de falie ale Războiului Rece, neutralitatea oferea Austriei securitate prin invizibilitatea sa strategică.

De-a lungul timpului, neutralitatea s-a transformat într-o identitate. Data de 26 octombrie, data declarației de neutralitate, a devenit Ziua Națională a Austriei, simbolizând pacea și independența fără confruntări. 

Viena s-a prezentat ca o punte între Est și Vest. Țara a găzduit instituții internaționale și summituri privind controlul armamentului. Doctrina immerwährende Neutralität – neutralitate permanentă – a devenit un motiv de mândrie și identitate. Dar această identitate a fost forjată într-o Europă foarte diferită.

Așa cum a declarat recent fostul cancelar Sebastian Kurz pentru TVP World: „Când eram în funcție, situația de securitate era cu totul alta… situația este cu totul alta nu numai pentru Ucraina, ci și pentru noi, în Uniunea Europeană”.

Ceea ce odinioară era scutul alpin al Austriei – neutralitatea consacrată în lege, în memoria colectivă și în geografie – începe acum să se fisureze sub presiunea războiului și a proximității.

De la tabu la subiect de discuție

În cea mai mare parte a perioadei postbelice, politicienii austrieci au tratat neutralitatea ca pe ceva sacrosanct. Dar situația s-a schimbat. În actualul guvern tripartit, o coaliție instabilă între ÖVP de centru-dreapta, SPÖ de centru-stânga și NEOS liberal, neutralitatea de lungă durată este pusă în discuție.

Ministrul de externe Beate Meinl-Reisinger, al cărei partid NEOS deține puțin sub 10% din locurile din Nationalrat, camera inferioară a parlamentului austriac, dar controlează acum Ministerul de Externe, a devenit primul înalt funcționar din ultimele decenii care contestă deschis neutralitatea. 

„Neutralitatea singură nu ne va proteja”, a declarat ea pentru Die Welt pe 26 iulie. „Ideea că, dacă nu facem rău nimănui, nimeni nu ne va face rău este naivă.”

Ea nu a ajuns până la a solicita aderarea la NATO, dar a insistat că Austria trebuie să organizeze „o dezbatere publică serioasă și deschisă”.

Acest mesaj diferă radical de cel al restului coaliției. Cancelarul Christian Stocker (ÖVP) și-a exprimat ferm poziția pe site-ul de știri Euroaktiv în luna mai a acestui an: „Austria este neutră din punct de vedere militar și va rămâne așa. Aderarea la NATO nu este în discuție”.

Social-democrații (SPÖ) și Verzii rămân ferm opuși NATO, susținând în schimb o cooperare mai strânsă în cadrul UE.

Partidul de extremă dreapta Freiheitliche Partei Österreichs (FPÖ), un partid naționalist și anti-imigrație care a fost aproape să formeze un guvern la sfârșitul anului 2024 și rămâne cea mai puternică forță de opoziție, a mers și mai departe. Acesta a cerut retragerea din Parteneriatul pentru Pace al NATO și a calificat declarația lui Meinl-Reisinger drept „o trădare a poporului austriac”.

Sondajele sugerează că publicul este în continuare în mare parte reticent. Un sondaj Gallup din 2024 a arătat că 74% dintre respondenți sunt în favoarea menținerii neutralității, iar doar 21% susțin aderarea la NATO.

Austria, înconjurată

Austria este acum înconjurată din toate părțile de state membre NATO: Germania, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, Slovenia și Italia.

Geografia sa fără ieșire la mare, care odinioară justifica neutralitatea, acum o lasă izolată din punct de vedere strategic.

Pe măsură ce războiul Rusiei în Ucraina se prelungește și statele europene se reînarmează, poziția de lungă durată a Vienei de nealiniere militară începe să pară în dezacord cu regiunea.

Cu toate acestea, în practică, Austria nu a rămas neutră. A aderat la Parteneriatul pentru Pace al NATO în 1995 și participă în mod regulat la misiuni de menținere a păcii conduse de NATO.

Chiar și integrarea la nivel redus în domeniul apărării provoacă anxietate. Participarea Austriei la Inițiativa Europeană Sky Shield a stârnit critici interne în 2023, oponenții avertizând că aceasta estompează granița dintre cooperare și alianță.

Cu toate acestea, forțele austriece au participat la misiuni conduse de NATO în Kosovo (KFOR) și Bosnia (EUFOR Althea) și rămân active în misiunile de menținere a păcii ale ONU în Liban, Mali și Balcani.

Austria contribuie, de asemenea, cu trupe la grupurile de luptă ale UE și participă la PESCO (Cooperarea structurată permanentă a UE în domeniul apărării).

Aceste forme de „aliniere discretă” au menținut Austria aproape de nucleul de securitate al Europei, fără a avea însă un discurs politic pe măsură.

Contrastul strategic este cel mai pronunțat în comparație cu Finlanda și Suedia, care au abandonat decenii de neutralitate ca răspuns direct la invazia Rusiei din 2022. În Finlanda, sprijinul public pentru aderarea la NATO a crescut de la sub 30% la peste 70% în mai puțin de un an.

Situația de securitate a Austriei s-a schimbat, de asemenea, radical. Viena se află acum la doar 600 de kilometri de granița cu Ucraina, iar doi dintre vecinii săi estici – Ungaria și Slovacia – sunt guvernați de lideri pro-ruși, ceea ce face ca dependența Austriei de neutralitate să fie din ce în ce mai discutabilă.

Ce ar fi necesar

Desigur, Austria nu este nici pe departe de a adera la NATO. Barierele nu sunt doar politice, ci și constituționale. 

Neutralitatea este consacrată în constituția Austriei, iar abrogarea acesteia ar necesita o majoritate de două treimi în Nationalrat . Având în vedere greutatea simbolică a neutralității, orice mișcare serioasă în direcția NATO ar declanșa, probabil, cereri pentru un referendum obligatoriu.

În prezent, nicio combinație de partide nu dispune de voturile sau voința politică necesare pentru a depăși acest prag.

Dar Austria se află deja sub presiune fiscală. Guvernul înregistrează un deficit bugetar de peste 3%, iar creșterea costurilor cu asistența socială și energia a redus marja de manevră pentru noi cheltuieli, făcând investițiile în apărare la scară largă dificile din punct de vedere politic și economic.

Armata austriacă, bazată pe recrutare obligatorie, suferă de mult timp de finanțare insuficientă, echipamente învechite și interoperabilitate limitată. 

Un raport de pregătire din 2021 a calificat anumite părți ale armatei ca „nedisponibile pentru scenarii de apărare fără sprijin extern”.

Repercusiuni mai ample

Deși sediul NATO nu a făcut niciun comentariu oficial cu privire la declarațiile lui Meinl-Reisinger, fostul secretar general Jens Stoltenberg a declarat anterior că orice democrație europeană care îndeplinește criteriile alianței „ar fi binevenită” ca membru.

Criticile Rusiei sunt anterioare interviului lui Meinl-Reisinger. Ministerul de Externe a condamnat Maria Zaharova a condamnat Austria pentru că a permis echipamentelor NATO să tranziteze teritoriul său către Ucraina, acuzând Viena că „își demontează propria neutralitate în practică”.

Poziția strategică a Austriei este considerată din ce în ce mai ambiguă. Un raport din 2024 al Institutului Austriac pentru Afaceri Internaționale a grupat Austria împreună cu Irlanda și Malta ca „schnorrers strategici”, un termen împrumutat din idiș, care înseamnă „paraziți”, pentru a descrie țările care beneficiază de structurile de securitate europene sau NATO fără a contribui proporțional.

Printre vecinii Austriei, opiniile sunt împărțite. Germania și Republica Cehă ar susține o integrare mai profundă. Ungaria și Slovacia, guvernate de coaliții pro-ruse, ar fi probabil mai ambivalente.

Fostul cancelar Sebastian Kurz, familiarizat cu realismul dur în materie de securitate, vede mai degrabă continuitate decât ruptură. „Nu văd această decizie [aderarea la NATO] în Austria”, a spus el. „Datorită istoriei noastre și multor altor motive… nu va exista nicio schimbare în poziția Austriei.”

Austria rămâne un stat neutru. Dar, pentru prima dată în aproape 70 de ani, neutralitatea nu mai este sacră.

Austria a urmat mult timp modul de operare al celebrei familii von Trapp: nu te amesteca în politică și, când vine furtuna, fugi în munți. Dar noua ordine de securitate a Europei nu mai răsplătește inocența strategică.