“Strategia decapitării” folosită de Trump – armă eficientă sau pariu riscant? Analiștii explică pentru G4

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Statele Unite și Israelul au lansat atacuri aeriene împotriva Iranului sâmbătă dimineață, elimânându-i pe ayatollahul Ali Khamenei și pe alți lideri militari și politici ai Republicii Islamiste, în urma unor lovituri de precizie efectuate asupra unor clădiri și buncăre din Teheran. Eliminarea deliberată a conducerii politice, militare și religioase a regimului islamist se încadrează în așa-numita “strategie a decapitării” folosită de președintele Donald Trump de câteva ori în cele două mandate la Casa Albă. Analiști americani au explicat pentru G4Media.ro avantajele și riscurile acestei tactici.

Informația pe scurt:

• SUA și Israel au aplicat “strategia decapitării” în Iran, eliminând conducerea țării în urma unui atac de precizie
• Tactica vizează destabilizarea rapidă a regimului fără invazie terestră masivă și a fost folosită și în Venezuela, Nigeria și Siria
• Avantaje: costuri și expunere militară reduse, efect de surpriză, impact psihologic puternic
• Riscuri: nu garantează căderea regimului, poate genera naționalism, escaladare și represalii
• Experții spun că eliminarea liderului rareori produce schimbare durabilă fără un plan pentru “ziua de după”
• Tactica este un pariu strategic care poate destabiliza țara atacată, dar nu controlează ce urmează

“60 de secunde”

Eliminarea liderului suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, a reprezentat apogeul a zeci de ani de colectare meticuloasă de informații de către serviciile secrete israeliene, cu resurse tehnologice esențiale și personal furnizate în ultimele șase luni de CIA și alte servicii de informații americane, care au culminat într-un singur atac masiv, menit să decapiteze regimul iranian, potrivit experților, foștilor spioni și oficialilor din Israel și SUA, citați de The Guradian.

Khamenei a fost ucis împreună cu șapte “membri ai conducerii de vârf a securității iraniene care se aflau în mai multe locații din Teheran” și aproximativ o duzină de membri ai familiei sale și apropiați ai anturajului său, în lovituri aproape simultane desfășurate în 60 de secunde, au declarat oficiali militari israelieni. Alți 40 de lideri iranieni de rang înalt au murit în atac.

Moartea lui Khamenei a marcat debutul ofensivei aeriene lansată de SUA și Israel într-un efort de a răsturna regimul islamist radical de la Teheran.

Amos Yadlin, fost șef al serviciului de informații militare al Israelului, a spus că lovitura a fost “o surpriză tactică, o surpriză operațională,” deoarece așteptarea generală era că Israelul va ataca în timpul nopții, replicând lovitura surpriză care a deschis războiul de 12 zile din iunie 2025.

Momentul asasinatului a fost determinat de informații obținute de CIA despre o reuniune a oficialilor iranieni de rang înalt într-un complex al conducerii situat în inima Teheranului, programată pentru sâmbătă dimineața. Cel mai important, CIA a putut să le comunice omologilor israelieni că Khamenei va fi prezent și ora exactă a întâlnirii.

“Șaizeci de secunde. Atât a fost nevoie pentru această operațiune, dar este rezultatul unor ani de pregătire,” a declarat Oded Ailam, fost șef al diviziei de contraterorism din serviciul de spionaj Mossad și cercetător la Jerusalem Center for Security and Foreign Affairs. “Câmpul de luptă modern nu mai este definit doar de tancuri și avioane. Este definit de date, acces, încredere și sincronizare. Un minut poate schimba o regiune.”

“Strategia decapitării”

Eliminarea lui Khamanei și a liderilor iranieni face parte dintr-o tactică pe care Trump a mai folosit-o și cu alte ocazii, inclusiv în primul său mandat. De exemplu, în ianuarie 2020, liderul de la Casa Albă a ordonat atacul letal împotriva comandantului Forței Quds din cadrul Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), generalul-maior Qassem Soleimani.

În 2025 și 2026, Administrația Trump a relansat și extins această tactică militară, dezbătută de mult timp în cercurile strategice, numită decapitarea strategică, adică eliminarea deliberată a conducerii de vârf a unui adversar pentru a provoca un colaps politic sau operațional rapid, fără a recurge la o invazie terestră de amploare.

Spre deosebire de războaiele de schimbare a regimurilor din Afganistan și Irak din anii 2000, această strategie se bazează pe lovituri de precizie, raiduri ale forțelor speciale, dominație informațională și viteză. Teoria este simplă: elimină sau capturează conducerea, fracturează structurile de comandă și forțează o perturbare sistemică înainte ca adversarul să poată reacționa.

În cel puțin patru teatre – Venezuela, Nigeria, Siria și Iran – Washingtonul a aplicat variații ale acestei doctrine. Rezultatele, precum și riscurile, au fost considerabil diferite.

Venezuela

La 3 ianuarie 2026, forțele americane au executat o operațiune rapidă în Caracas, care a dus la capturarea președintelui venezuelean Nicolás Maduro. Relatările au descris o acțiune de precizie care a vizat complexul prezidențial, după care Maduro și soția sa au fost transferați în SUA.

Operation Absolute Resolve a fost decapitare în forma sa cea mai pură, spun experții: obiectivul nu a fost cucerirea teritorială sau ocupația, ci înlăturarea șefului statului. Presupunerea a fost că capturarea lui Maduro ar destabiliza sau remodela rapid sistemul politic, fără desfășurările masive de trupe care au definit războaiele anterioare de schimbare a regimurilor de la Kabul sau Bagdad.

Din punct de vedere militar, atractivitatea pentru acest tip de tactică este evidentă. Un raid de scurtă durată al forțelor speciale implică costuri susținute mult mai reduse decât o invazie; reduce expunerea trupelor americane și evită riscurile prelungite de insurgentă care însoțesc ocupația; produce un șoc psihologic și politic puternic. Însă dacă acest șoc se traduce într-un succes strategic durabil depinde de ceea ce rămâne după dispariția liderului.

Nigeria și Siria

Administrația Trump a desfășurat, de asemenea, lovituri care au vizat conducerea unor țări din Africa și Orientul Mijlociu, dar într-un context diferit.

La 25-26 decembrie 2025, Comandamentul SUA pentru Africa a efectuat lovituri aeriene în statul Sokoto din Nigeria împotriva unor ținte asociate Statului Islamic. Operațiunea a fost descrisă drept o lovitură de precizie împotriva unor elemente teroriste active în regiune.

În Siria, după atacuri asupra personalului american, Washingtonul a lansat lovituri retaliatorii ample împotriva unor ținte ISIS în decembrie 2025. Zeci de obiective au fost lovite în cadrul eforturilor continue de degradare a capacității operaționale a grupării teroriste.

În Nigeria și Siria, obiectivul nu a fost schimbarea regimului, ci perturbarea conducerii în cadrul unor rețele nestatale, consideră analiștii. Aceasta este o versiune mai familiară a “strategiei decapitării,” perfecționată de-a lungul anilor în operațiuni de contraterorism. Teoria susține că eliminarea comandanților degradează capacitatea de planificare și reduce ritmul operațional.

Dezavantajul este că rețelele militante reușesc adesea să-și regenereze conducerea, iar succesul tactic nu echivalează întotdeauna cu înfrângerea strategică.

Iran

Cele mai semnificative aplicații ale strategiei decapitării au avut loc în Iran.

În iunie 2025, forțele americane au lovit instalații nucleare iraniene cheie, inclusiv Fordow, Natanz și Isfahan. Șase bombardiere B-2 au lansat o duzină de bombe “bunker buster” de 13.600 de kilograme asupra sitului nuclear de la Fordow, aflat adânc subteran, iar submarine ale Marinei americane au tras 30 de rachete de croazieră TLAM asupra siturilor de la Natanz și Isfahan. Un bombardier B-2 a lansat, de asemenea, două bombe penetrante asupra Natanz.

Aceste lovituri au urmărit în principal degradarea capacității nucleare, nu eliminarea conducerii Republicii Islamiste. Totuși, negarea capacității poate completa logica decapitării prin slăbirea legitimității regimului și creșterea presiunii interne.

Escaladarea s-a intensificat la începutul lui 2026. Sâmbătă, lovituri coordonate realizate de SUA și Israel au dus la moartea liderului suprem al Iranului și a altor figuri importante din conducerea țării, în cadrul unei campanii mai ample care a vizat active militare și strategice iraniene.

Aceasta a reprezentat cel mai înalt nivel de decapitare a conducerii unei țări: înlăturarea liderului suprem al unui stat suveran cu influență regională extinsă, capabilități balistice și rețele de proxy.

Avantaje și riscuri

Care este însă logica militară din spatele “strategiei decapitării”? Dintr-o perspectivă strict militară, această tactică oferă mai multe avantaje:

• reduce necesitatea desfășurărilor terestre de amploare și oferă o expunere imediată mai redusă a forțelor americane
• comprimă timpii de reacție și creează efectul surpriză
• impune un șoc psihologic adversarului
• este mai puțin costisitoare decât războaiele de ocupație
• evită dinamica prelungită de contrainsurgență care a definit conflictele anterioare (Irak, Afganistan)
• În teorie, eliminarea unui factor decizional central perturbă sistemele de comandă și control și creează o fereastră pentru tranziție politică sau negociere.

Riscurile strategiei sunt însă la fel de semnificative:

• eliminarea unui lider nu garantează colapsul sistemic. Regimurile instituționalizate pot înlocui rapid conducerea. Rețelele militante își regenerează adesea comandanții
• la nivel statal, tactica implică riscuri grave de escaladare. O lovitură țintită asupra conducerii unei țări suverane poate declanșa represalii cu rachete, război prin intermediari sau un conflict regional mai amplu
• succesul depinde de o acuratețe excepțională a informațiilor. O singură eroare poate transforma “o lovitură chirurgicală” într-o vulnerabilitate strategică
• nu rezolvă problema “zilei de după”. Eliminarea conducerii nu securizează ministere, nu unifică facțiuni armate, nu stabilizează economii și nu previne războiul civil
• tactica poate produce rezultate dramatice rapid, dar oferă un control limitat asupra a ceea ce urmează

Acțiunile militare ale lui Trump din 2025-2026 reflectă o preferință doctrinară clară pentru țintirea de precizie a conducerii unei țări sau grupări în detrimentul războiului de ocupație. În Venezuela, obiectivul a fost transformarea politică directă. În Nigeria și Siria, a fost perturbarea rețelelor teroriste. În Iran, strategia a escaladat până la eliminarea conducerii țării, cu ramificații globale.

Din punct de vedere militar, “strategia decapitării” este atractivă deoarece promite efecte decisive fără povara ocupației. Totuși, succesul său depinde de structura regimului vizat, de fiabilitatea informațiilor și de planificarea post-atacuri – variabile care nu pot fi garantate.

Tactica nu este neapărat o cale mai scurtă către stabilitate, ci mai degrabă un pariu strategic, al cărui rezultat variază dramatic în funcție de sistemul țintit și de căile de escaladare pe care le declanșează.

Ce spun experții

Tactica folosită de Trump este una controversată. Unii analiști o îmbrățișează, alte voci spun însă că este riscantă, cu prea multe dezavantaje și vulnerabilități.

G4Media.ro a discutat cu cîțiva analiști americani, specializați în strategii militare, cărora le-a pus două întrebări:

1) Este țintirea conducerii politice și militare de rang înalt o cale eficientă către schimbarea regimului sau riscă, dimpotrivă, să consolideze puterea acestuia?

2) O strategie de decapitare țintită ar putea fi totuși preferabilă din punct de vedere militar unei intervenții terestre de amploare, care implică mii de trupe, echipamente grele și costuri umane și logistice considerabile?

Dr. Jacqueline L. Hazelton, redactor executiv la International Security, Programul International Security de la Belfer Center în cadrul Harvard Kennedy School, autoarea volumului Bullets Not Ballots: Success in Counterinsurgency Warfare, publicat la Cornell University Press (https://www.cornellpress.cornell.edu/book/9781501754784/bullets-not-ballots/):

1) “Decapitarea unui guvern este o cale ineficientă către schimbarea regimului. Există mai multe motive pentru acest lucru. În primul rând, un atac asupra unei țări, chiar și una divizată, este susceptibil să genereze așa-numitul efect “rally ’round the flag”, prin care populația se unește în sprijinul guvernului atunci când acesta este atacat. Naționalismul este o forță foarte puternică.

În al doilea rând, eliminarea liderului unei alte țări duce adesea la instalarea la putere a candidatului preferat al agresorului. Să ne gândim la Ngo Dinh Diem în Vietnamul de Sud, Iyad Allawi în Irak și Hamid Karzai în Afganistan. Toți au fost percepuți de propriile populații drept marionete ale Statelor Unite.

Liderii instalați la putere de un alt stat sunt, de asemenea, susceptibili să își vadă autoritatea contestată din interior și chiar să fie rapid înlăturați. În plus, populația lor poate dori politici foarte diferite de cele dorite de statele străine care i-au adus la putere. Acest lucru îl plasează pe noul lider într-o poziție imposibilă și face mai probabil atât izbucnirea unui război civil, cât și răsturnarea sa de către populația internă.

În al treilea rând, decapitarea unui guvern poate duce la război civil. Acest lucru este deosebit de probabil dacă eliminarea conducerii determină destrămarea armatei. O astfel de destrămare înseamnă că numeroși soldați înarmați și instruiți rămân brusc fără mijloace de subzistență.

2) Depinde de obiectivele politice și militare ale SUA și Israelului. O invazie la scară largă ar fi foarte costisitoare și, cel mai probabil, un conflict îndelungat pentru toți cei implicați. Decapitarea este probabil să varieze de la a fi foarte costisitoare pentru iranieni, pentru regiune și pentru Statele Unite și Israel pe termen lung, până la a fi foarte costisitoare pentru iranieni și pentru regiune pe termen lung. Ați prefera să vă rupeți brațul sau piciorul?

Totul ține de obiectivele politice. Dacă decapitarea este menită să pună capăt interesului Iranului de a se apăra, inclusiv de a-și menține rachetele balistice, atunci decapitarea nu va face decât să provoace suferință pentru toți.”

Dr. Derek W. Frisby, Departamentul de Istorie și Departamentul de Științe Politice și Afaceri Globale de la Middle Tennessee State University:

1) “Schimbarea de regim este întotdeauna riscantă. Bănuiesc că, în cazul operațiunii din Venezuela, serviciile de informații americane aveau contacte cu subordonați ai lui Maduro și au aranjat o tranziție pașnică către un grup de lideri mai favorabili, dispuși să implementeze politica economică a SUA. Maduro și Chavez erau nepopulari în principal din cauza corupției și a politicilor economice eșuate care au afectat grav populația. Totuși, “bolivarianismul” pe care îl promovau adesea era puternic antiimperialist și într-o oarecare măsură mai popular. Oficialii americani ar fi fost conștienți că orice sprijin deschis al SUA pentru eventualii înlocuitori ai lui Maduro ar fi fost perceput negativ. Prin urmare, noua conducere ar fi trebuit să fie abilă și discretă în a face concesii cerințelor americane. Timpul va arăta dacă această strategie a funcționat, însă riscul consolidării controlului regimului Chavez/Maduro asupra țării era redus, având în vedere conduita lor coruptă și brutală.

În cazul Iranului, miza este mult mai mare, din cauza ambițiilor nucleare ale Republicii Islamice și a controlului asupra unui punct strategic energetic esențial, Strâmtoarea Hormuz. SUA, Israelul și majoritatea țărilor din Orientul Mijlociu conduse de suniți au încercat războiul cibernetic, sancțiunile economice, diplomația și operațiuni atât deschise, cât și secrete pentru a submina conducerea Iranului. Criza Mahsa Amini, urmată de atacurile din 7 octombrie sponsorizate de Iran și de consecințele acestora, a slăbit și mai mult conducerea iraniană și a deschis calea unor eforturi mai concertate de schimbare a regimului, atât din interiorul, cât și din afara țării. Protestele din ianuarie 2026 și masacrul dizidenților de către regimul iranian au fost picătura care a umplut paharul pentru cetățeni și pentru comunitatea internațională.

Totuși, izolarea Iranului de către comunitatea internațională încă de la Revoluția Islamică din 1979 a lăsat populația și SUA cu puține alternative, dacă nu chiar fără nicio alternativă, în afara înlăturării IRGC sau a Bayt (Biroul Liderului Suprem) de la putere. Fiul Șahului ar putea avea un anumit sprijin, însă moștenirea Șahului este problematică, iar capacitatea fiului său de a forma chiar și un guvern de tranziție este discutabilă, având în vedere distanțarea sa autoimpusă față de politica iraniană în trecut. Sper că au existat sau există planuri pentru un nou guvern, cu un partid sau o facțiune credibilă, acum că liderii regimului au dispărut, deși aceste planuri fie nu există, fie nu au fost încă dezvăluite. Și nici măcar nu pot identifica cine ar fi o alternativă viabilă. În cele din urmă, indiferent cum și prin cine s-a produs schimbarea de regim, aceasta a avut loc, iar acum este responsabilitatea iranienilor să își determine propriul destin.

2) Absolut! Electoratul american nu are voința politică pentru trupe de luptă terestre în Iran. Geografia militară a Iranului, dincolo de Munții Zagros, face ca sprijinul logistic în interiorul țării să fie dificil chiar și pentru capacitățile SUA. S-ar putea argumenta în favoarea desfășurării de trupe terestre, eventual în regiunea sud-vestică Ahvaz/Khuzestan, unde se află industria petrolieră a Iranului, dacă ar fi necesar și dacă operațiunea ar fi prezentată drept una limitată, cu obiective clare și criterii stabilite pentru retragere.

Cred, de asemenea, că China ar putea fi mai preocupată de controlul islamist asupra Golfului și Strâmtorii Hormuz, având în vedere dependența sa de petrolul iranian. Totuși, China este foarte pragmatică și probabil va căuta mai degrabă surse suplimentare de petrol din Rusia decât să sprijine Iranul în acest moment. Pentru ei, Iranul este cel mai probabil perceput ca o cauză pierdută.”

Alexander B. Downes, profesor de Științe Politice și Afaceri Internaționale la George Washington University, director al Institute for Security and Conflict Studies, autor al volumului Catastrophic Success: Why Foreign-Imposed Regime Change Goes Wrong (Cornell University Press, 2021):

“Decapitarea ca strategie de putere aeriană – înlăturarea liderului unei alte țări prin lovituri aeriene – nu funcționase niciodată până ieri (atacurile de sâmbătă). De la războiul din Vietnam încoace, Statele Unite au lansat operațiuni militare care au urmărit implicit sau explicit schimbarea de regim în nouă ocazii: Grenada (1983), Libia (1986, 2011), Panama (1989), Războiul din Golf (1991), Haiti (1994), Kosovo (1999), Afganistan (2001), Irak (2003) și Venezuela (2026). În niciun caz puterea aeriană, de una singură, nu a dus la schimbarea regimului. Toate succesele – Venezuela fiind excepția – au implicat fie o invazie americană efectivă sau iminentă (Grenada, Panama, Haiti și Irak), fie un model “ciocan și nicovală,” în care puterea aeriană americană a acționat ca artilerie zburătoare pentru o forță terestră locală (Afganistan în 2001 și Libia în 2011). În acest model, forțele terestre sunt esențiale pentru a forța adversarul să se concentreze și să manevreze, devenind astfel vulnerabil la loviturile aeriene. Capturarea lui Nicolás Maduro de către forțele speciale americane reprezintă o noutate, dar nu a fost rezultatul loviturilor aeriene (mai multe despre asta ulterior).

Ceea ce au realizat Statele Unite prin capturarea lui Maduro și ceea ce au realizat Israelul și Statele Unite prin uciderea ayatollahului Khamenei este ceea ce numesc în cartea mea “schimbare de regim prin înlăturarea liderului” – eliminarea conducătorului statului fără nicio încercare de a construi instituții noi sau de a democratiza guvernul vizat.

Într-adevăr, în aceste cazuri, intervenienții nici măcar nu au ales liderul înlocuitor; prietena mea Melissa Willard-Foster numește acest lucru “schimbare parțială de regim” în cartea sa Toppling Foreign Governments: The Logic of Regime Change.

Contrar tuturor așteptărilor, Administrația Trump nu a ajutat opoziția democratică venezueleană să preia puterea, ci a ales să colaboreze cu vicepreședinta lui Maduro. În Iran, Adunarea Experților va alege un nou lider suprem. În astfel de cazuri, intervenientul nu are influență asupra celui care îi succede liderului eliminat și, prin urmare, este puțin probabil să obțină un lider care să îi împărtășească interesele.

Acest lucru este cel mai evident în Iran. Așa cum Statele Unite au ucis numeroși lideri ai Al-Qaeda și ai Statului Islamic de-a lungul anilor – iar Israelul a ucis lideri ai Hamas și Hezbollah – aliații pot continua să elimine lideri iranieni, dar este puțin probabil ca acest regim să aleagă unul dispus să facă concesii majore. Cu excepția cazului în care, desigur, regimul este răsturnat. Trump și Netanyahu par să se considere drept cei care oferă poporului iranian oportunitatea de a ieși în stradă și de a înlătura regimul, ceea ce, în sine, reprezintă o recunoaștere a faptului că “decapitarea” singură nu va pune capăt regimului.

Să analizăm, așadar, precedentul istoric. Principalul exemplu care vine în minte este revolta șiiților și kurzilor împotriva lui Saddam Hussein după ce armata sa a fost zdrobită în Războiul din Golf. Președintele George H.W. Bush a făcut un apel explicit către poporul irakian să se ridice și să înlăture dictatorul, dar apoi nu a făcut nimic pentru a-i ajuta atunci când au fost măcelăriți.

În majoritatea cazurilor însă, revolta nici măcar nu are loc, din mai multe motive. În primul rând, se ignoră tendința puternică a grupurilor interne de a se uni atunci când sunt atacate din exterior. Atacul extern declanșează naționalismul, o forță unificatoare extrem de puternică. În Iran, bombardamentele israeliene transformă oponenți ai regimului în apărători ai acestuia. Nu există îndoială că majoritatea iranienilor se opun regimului, dar sunt, de asemenea, naționaliști care își iubesc țara și nu doresc să o vadă distrusă. Israelul a devenit inamicul extern împotriva căruia se mobilizează.

În al doilea rând, bombardamentele îngreunează considerabil capacitatea oamenilor de a acționa colectiv. Pentru ca protestele de masă să se materializeze, oamenii trebuie să poată mărșălui pe străzi fără teama de a fi uciși de bombe. A face față forțelor de securitate puternic înarmate este suficient de dificil fără ca bombe și rachete să explodeze în jur.

În al treilea rând, bombardamentele urbane determină adesea deplasări masive de populație, ceea ce subminează și mai mult potențialul de acțiune colectivă.

În fine, se presupune că iranienii obișnuiți se vor ridica și vor învinge forțele de securitate ale regimului. Acest lucru nu a funcționat până acum în Iran și a eșuat recent cu pierderi masive de vieți omenești. Sunt oamenii dispuși să încerce din nou?

Venezuela este o cu totul altă situație. Părea că Administrația Trump se pregătea pentru lovituri aeriene, dar a lansat în schimb o operațiune surpriză de răpire care a avut succes. Răpirea unui lider străin aflat în funcție pe teritoriul său nu se mai întâmplase până atunci, deci este încă o premieră. Așa ceva nu se va întâmpla în Iran, însă capturarea lui Maduro și uciderea lui Khamenei ilustrează nivelul excelent de informații pe care Washingtonul îl deține în cercurile interne de putere ale acestor regimuri.

Întrebarea esențială în cazul schimbării de regim prin înlăturarea liderului este dacă puterea externă poate determina noul lider să facă ceea ce dorește fără a declanșa rezistență internă care să încerce să îl înlăture. Această problemă este mai gravă în Venezuela deoarece SUA nu au ales succesorul lui Maduro. Se poate imagina o situație în care Trump cere concesii petroliere prea mari. Delcy Rodríguez s-ar confrunta atunci cu o alegere: să reziste, caz în care SUA ar putea să o vizeze la rândul lor, sau să cedeze, caz în care forțele pro-Maduro din armată și din alte structuri ar putea încerca să o răstoarne. Cu alte cuvinte, s-ar afla prinsă între ciocan și nicovală, fără o ieșire ușoară. Acesta este motivul pentru care schimbările de regim prin înlăturarea liderului sunt atât de des urmate de războaie civile, înlăturări violente ale liderilor de către forțe interne și noi schimbări de regim impuse din exterior.”

Adrian Novac: Dacă decapitarea nu controlează ceea ce urmează, este ea strategie sau doar perturbare? Mi se pare că loviturile împotriva conducerii nu rezolvă conflictele, ci tind mai degrabă să creeze un nou haos. Am dreptate?

Alexander Downes: “Perturbarea poate fi o strategie – răsturnarea guvernului advers pentru a slăbi statul. Nu văd cele două concepte ca fiind incompatibile. Totuși, perturbarea sau haosul nu sunt aproape niciodată obiectivul schimbării de regim. În aproape toate cazurile pe care le-am analizat (de fapt, nu îmi vine în minte nicio excepție), scopul a fost înlăturarea unui lider sau a unui guvern ostil intereselor proprii ori considerat o amenințare la adresa securității și înlocuirea acestuia cu unul mai favorabil sau mai puțin amenințător.

Este posibil ca acest lucru să ducă la insurgență, la înlăturarea violentă a noului lider sau la o altă intervenție externă din cauza dinamicilor declanșate de schimbarea de regim, dar acestea nu reprezintă obiectivul urmărit. Cine știe, însă? Poate că Iranul este excepția. Administrația Trump pare să nu își poată menține obiectivele coerente, cu Trump afirmând că scopul final este schimbarea de regim, iar Pete Hegseth (șeful Pentagonului) susținând contrariul. Trump are dreptate, dar nu dorește să o facă el însuși – să lase loviturile aeriene să slăbească regimul, astfel încât o revoltă populară să ducă la căderea acestuia.”

Surse: The Guardian, The Free Press, Council on Foreign Relations, Lansing Institute, Reuters, Global Initiative, africom.mil