Recomandare de weekend: documentarul Netflix despre revista The New Yorker. Cum a redefinit jurnalismul narativ prin cel mai influent articol din istorie despre Hiroshima. Plus: cei doi artiști originari din România care au desenat zeci de coperte iconice

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Documentarul Netflix dedicat centenarului din 2025 al revistei The New Yorker este obligatoriu pentru pasionații de jurnalism, de cultura pop, dar și pentru fanii New York-ului. Lansată inițial ca o publicație ce mustea de ironie și texte elitiste (încă e admirată și criticată pentru stilul posh), revista a ajuns să redefinească jurnalismul datorită unor articole excepționale care au fost citite live la radiouri și televiziuni din toată lumea (reportajul despre catastrofa de la Hiroshima al scriitorului John Hersey), au născut mișcarea ecologistă (seria Silent Spring a cercetătoareiRachel Carson), eseurile semnate de Hannah Arendt despre procesul lui Adolf Eichmann care au impus conceptul de „banalitate a răului” ori publicarea capodoperei lui Truman Capote, In Cold Blood – nașterea genului „non-fiction novel”.

Filmul nu e un elogiu ne-critic al revistei, dimpotrivă. Ne arată marile controverse care au pus la îndoială credibilitate ei – mai ales scandalul din jurul lui Truman Capote, dar și acuzațiile că e mereu cu nasul pe sus și reduce lumea la New York. Cu zâmbetul pe buze, reporterii și editorii revistei comentează criticile și își asumă elitismul, inclusiv prin păstrarea accentului ascuțit pe litera ”é” din cuvântul ”élite”.

Cei o sută de ani de istorie au avut și momente critice ale business-ului. Documentarul ne arată cum proprietarii au făcut schimbări radicale în anii 90 pentru a preveni colapsul financiar, modernizând o revistă ce devenise prăfuită, plictisitoare și perdantă. Soluția a fost un redactor-șef venit din presa tabloidă, care a întrecut toate așteptările.

Filmul descrie șirigoarea legendară a publicației, oferind acces în culisele departamentului de fact-checking, probabil cel mai temut și respectat din industrie. Această obsesie pentru acuratețe este prezentată nu ca o relicvă a trecutului, ci ca un scut vital în era dezinformării.

Coperțile care au definit cultura pop, dar și desenele umoristice sunt un fir roșu al documentarului. Ele reprezintă identitatea vizuală a revistei, începând cu celebrul dandy „Eustace Tilley”, personajul care reprezintă ADN-ul publicației.

Documentarul nu îi amintește, dar doi dintre desenatorii care au adus glorie revistei sunt originari din România, plecați din țară din cauza celor două regimuri criminale care au marcat secolul XX, nazismul și comunismul: Saul Steinberg și Niculae Asciu.

Steinberg este considerat unul dintre cei mai importanți artiști vizuali ai secolului XX, a avut o colaborare de aproape 60 de ani cu The New Yorker, cu 85 de coperți și peste 600 de desene de interior. El e autorul uneia dintre cele mai faimoase coperți din istorie: ”View of the World from 9th Avenue” (1976), o hartă care parodiază viziunea egocentrică a newyorkezilor asupra lumii. A fost copiată, parodiată și afișată în mii de birouri și case din întreaga lume.

Coperta lui Saul Steinberg în The New Yorker / Credit foto: Vintage Posters / Zuma Press / Profimedia

Niculae Asciu (născut la Cernavodă, fugit de regimul comunist), a avut un stil minimalist, adesea fără cuvinte, care a semnat coperți și numeroase ilustrații începând cu anii ’70.

Filmul prezintă și ”luxul” unei reviste care le permite celor mai buni dintre autori să lucrezi nu doar luni, ci chiar ani întregi la un articol.

Documentarul abordează și provocările tranziției digitale, arătând cum o publicație atât de legată de formatul tipărit a reușit să cucerească mediul online. Este o lecție de branding și de supraviețuire.

Coperțile The New Yorker au depășit demult stadiul de simplă ilustrație de revistă, devenind veritabile obiecte de artă pop expuse în muzee. Ele reușesc deseori să genereze dezbateri aprinse sau momente de solidaritate națională. Un exemplu elocvent este coperta neagră, aproape imperceptibilă, creată de Art Spiegelman imediat după atacurile de la 11 septembrie, care a reușit să exprime doliul unei întregi națiuni.

Documentarul relatează și procesul de elaborare a unora dintre cele mai influente articole jurnalistice din istorie. Cel mai cunoscut este reportajul „Hiroshima” de John Hersey, publicat în 1946. Într-o decizie editorială fără precedent, revista a dedicat un număr întreg acestui text, eliminând orice altă rubrică pentru a face loc poveștilor a șase supraviețuitori ai bombei atomice. Această piesă jurnalistică nu doar că a umanizat victimele unui conflict tehnologizat, dar a și redefinit responsabilitatea presei în fața atrocităților și a unui guvern american care interzicea la acel moment publicarea de imagini din orașele japoneze distruse bombele nucleare.