Războiul de Șase Zile din iunie 1967 – Moment de cumpănă în conflictul arabo-israelian

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

În dimineața zilei de 5 iunie 1967 aviația militară israeliană a lansat un atac devastator – Operațiunea Focus – care în mai puțin de trei ore a distrus aproape întreaga forță aeriană a Egiptului. Avea să fie debutul a ceea a rămas în istorie drept Războiul de Șase Zile, în care statul Israel a obținut o victorie decisivă împotriva a trei dintre vecinii săi arabi – Egiptul, Iordania și Siria – un eveniment ale cărui implicații sunt resimțite și azi pe deplin.

Despre Războiul de Șase Zile s-a vorbit și s-a scris mult, mai puțin cunoscute sunt evenimente ce au premers și cele care au urmat acestui eveniment epocal.

Mai întâi trebuie amintit faptul că statul modern Israel a fost înființat oficial prin Rezoluția 181/II a Adunării Generale ONU din 29 noiembrie 1947, care a adoptat planul de partiție a Palestinei sub mandat britanic, care prevedea pe lângă crearea statului Israel, crearea unui stat arab (nu palestinian) și plasa Ierusalimul sub control internațional. Israelul a acceptat partiția, dar statele arabe învecinate au respins-o și au atacat nou stat evreu în chiar ziua declarării independenței, 14/15 mai 1948, cu intenția declarată de a-l distruge. Împotriva tuturor așteptărilor, Israelul a învins cele cinci state arabe – Egipt, Iordania, Siria, Liban, Irak – iar în urma armistițiilor de la începutul lui 1949 au fost recunoscute pe plan internațional frontierele actuale ale statului Israel. Statele arabe au continuat să refuze dreptul la existență a statului Israel, Iordania a anexat Cisiordania și Ierusalimul de est, iar Egiptul a ocupat militar Gaza. În cei 18 ani care au urmat nu a existat nicio intenție din partea statelor arabe de a înființa în Cisiordania și Gaza statul arab prevăzut de rezoluția ONU din 29 noiembrie 1947, deși nimeni nu le-a împiedicat să facă asta.

Dar care a fost relațiile dintre Israel și vecinii săi arabi în perioada 1949 – 1967? În 1956 Israelul, în alianță cu Marea Britanie și Franța, a atacat Egiptul, al cărui președinte, Gamal Abdel Nasser, naționalizase Canalul Suez. Dar la intervenția energică a președintelui Statelor Unite, Dwight D Eisenhower, cele trei armate au fost nevoite să se retragă, iar Nasser a devenit un erou și un lider al lumii arabe.

Dorian Galbinski a emigrat în Israel în 1965, iar în anul următor a fost încorporat în armata israeliană și își amintește de atmosfera dinaintea războiului din iunie 1967.

“Era destul de calmă. Erau din când în când incursiuni ale fedainilor, luptători de gherilă, arabi, infiltrări din Egipt, din Iordania, atacau chibuțurile de frontieră, omorau câteva persoane și fugeau înapoi dacă nu erau prinși de grăniceri. În rest mai erau câteodată dueluri aeriene cu avioane siriene. Cu Iordania în general era liniște și de altfel și cu Egiptul era liniște la nivel guvernamental.” își amintește Dorian Galbinski, care între 1970 – 2008 a fost cel mai longeviv jurnalist al redacției în limba română a BBC World Service.

El spune că succesul lui Nasser din 1956 a sporit presiunile din partea lumii arabe în vederea lansării unui nou război împotriva Israelului. Un eveniment petrecut în 1964 a înclinat balanța în favoarea războiului: crearea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), cu sprijin din partea Uniunii Sovietice, care adoptase o poziție din ce în ce mai antisionistă după sprijinul acordat înființării Israelului din 1947 – 1948. Stalin a fost rapid dezamăgit de faptul că Israelul, condus de socialiști la acea vreme, nu a devenit un stat comunist și a început să sprijine statele arabe.

Închiderea strâmtorii Tiran a fost întotdeauna considerată casus belli de Israel. Când a intervenit asta eu fusesem trimis de armată într-un chibuț să mă perfecționez în limba ebraică pentru că eram relativ nou venit și am fost imediat rechemat la bază când s-a închis strâmtoarea și imediat a doua zi am plecat de la bază la granița cu Egiptul de fapt cu Fâșia Gaza, pentru că era clar că dacă strâmtoarea nu este deschisă va fi război.

Dorian Galbinski

OEP, condus în perioada 1964 – 1967 de Ahmed Shukeiri (născut în Liban în 1908, dar dintr-o familie originară din Akko, actualmente în Israel), avea în carta sa în mod explicit ca scop înființarea unui stat arab palestinian (pentru prima oară apare termenul “palestinian” într-un document oficial într-un astfel de context) și deci distrugerea statului Israel. Cu alte cuvinte, nu era vorba de crearea statului arab prevăzut de rezoluția ONU din 1947, în teritoriile ocupate la acea vreme de Iordania și Egipt, ci de revendicarea întreg teritoriului Palestinei sub mandat britanic (1922 – 1948). Iar acel teritoriu numit Palestina nu era un stat independent, cu atât mai puțin un stat arab sau “palestinian”.

Pe 22 mai 1967, Nasser a ordonat blocarea strâmtorii Tiran, care face legătura dintre Golful Aqaba și Marea Roșie, pe unde trecea peste 90% din petrolul cu care se aproviziona Israelul prin portul Eilat.

“Închiderea strâmtorii Tiran a fost întotdeauna considerată casus belli de Israel. Când a intervenit asta eu fusesem trimis de armată într-un chibuț să mă perfecționez în limba ebraică pentru că eram relativ nou venit și am fost imediat rechemat la bază când s-a închis strâmtoarea și imediat a doua zi am plecat de la bază la granița cu Egiptul de fapt cu Fâșia Gaza, pentru că era clar că dacă strâmtoarea nu este deschisă va fi război.” povestește Dorian Galbinski.

“Egiptul a spus că strâmtoarea Tiran îi aparține și oricum Israelul e un intrus acolo și n-are dreptul să existe. Și Statele Unite și ONU au cerut israelienilor să aibă răbdare să ajungă la un compromis cu Egiptul prin tratative. Era însă foarte clar. Țin minte că vorbeam cu comandantul unității noastre și întrebam: ce crezi că o să fie război? Zice: bineînțeles că o să fie război. Adică erau siguri. Nu era niciun dubiu pentru că atâta timp cât Nasser nu dădea înapoi era clar că va fi război, ori el n-avea cum să dea înapoi pentru că și-ar fi pierdut prestigiul  de care se bucura în lumea arabă.” adaugă Dorian Galbinski.

În dimineața zilei de 5 iunie 1967 aviația israeliană a atacat prin surprindere aerodromurile egiptene și a distrus la sol aproape toate aparatele lor de luptă. Dorian Galbinski și unitatea sa de tancuri au trecut frontiera în Gaza și după trei zile în care practic nu au întâlnit niciun fel de rezistență au ajuns pe malul răsăritean al Canalului Suez.

Foto: Wikipedia

Armata israeliană a desfășurat operațiuni fulger și pe fronturile iordanian și sirian și pe 11 iunie războiul s-a încheiat cu o victorie zdrobitoare a Israelului, care a ocupat peninsula Sinai (teritoriu egiptean), Gaza, Cisiordania cu Ierusalimul de est și Înălțimile Golan (teritoriu sirian).

Din acel an, Israelul a început un proces de colonizare cu evrei a acestor teritorii. Scopul era unul strategic, spune Dorian Galbinski.

“Israelul are un teritoriu foarte îngust, iar în cazul unui nou război ar fi putut fi tăiat în două în Cisiordania. Coloniștii constituiau un avanpost strategic împotriva unui atac arab. Pe lângă aceasta, evreii sioniști religioși din Israel consideră că Iudeea și Samaria – numele evreiesc al Cisiordaniei – aparțin din perioada biblică evreilor, fiind promise de Dumnezeu” explică Dorian Galbinski.

Dar și termenul ocupație este discutabil pentru Cisiordania și Gaza, care nu constituiau un stat independent înainte de iunie 1967, fiind la rândul lor ocupate de Iordania și respectiv Egipt.

Israelul a fost acuzat mai recent de “apartheid” – un termen inventat, potrivit generalului Ion Pacepa, fostul șef al contraspionajului lui Nicolae Ceaușescu trecut în Occident în 1978, de șeful KGB Iuri Andropov după 1967. Dar după 1948 cei care au practicat apartheidul și de fapt purificarea etnică au fost arabii: pentru prima oară după 3.000 de ani Iudeea, Samaria și Ierusalimul de est, inclusiv orașul vechi și Cetatea lui David erau “Judenrein”.

Din statele arabe au fost nevoiți să plece după 1948 peste 850.000 de evrei care trăiau acolo de secole sau în cazul Irakului de peste 2.500 de ani, cu mult înainte de cucerirea lor de către arabi. Iar după victoria revoluției islamice în Iran în 1979, majoritatea evreilor iranieni au fost nevoiți să emigreze.

După 1967 arabii nu au renunțat la negarea existenței Israelului și în 1973 Egiptul și Siria au atacat din nou, chiar de Yom Kippur, cea mai sfântă zi a calendarului ebraic. Israelul a învins din nou, dar de data aceasta mult mai greu. În 1979 Egiptul și Israelul au semnat un tratat de pace, iar Israelul s-a retras din Sinai în 1982.

OEP, condus din 1967 de Yasser Arafat (născut în Egipt în 1929) și-a intensificat campania teroristă împotriva Israelului și a evreilor în general, cu sprijinul URSS, care a rupt relațiile diplomatice cu Ierusalimul, fiind urmat de toate statele comuniste, cu excepția României,

Kremlinul și-a intensificat campania anti-sionistă și în 1975 a reușit impunerea la ONU a rezoluției 3379 care stipula că „Sionismul este o formă de rasism și discriminare rasială”. Rezoluția a fost abrogată în 1991, dar daunele provocate Israelului se resimt și în ziua de azi.

Foto: Wikipedia

Israelul și OEP au semnat un tratat de pace la Washington în 1993, dar palestinienii au refuzat să accepte soluția propusă de președintele Clinton în anul 2000, care le oferea Gaza (de unde Israelul s-a retras în 2005) în întregime și peste 95% din Cisiordania.

După 1993 și Iordania a semnat un tratat de pace cu Israelul, iar în 2020 Marocul, Emiratele Arabe Unite și Bahrain au aderat la Acordurile Abraham negociate de președintele Statelor Unite, Donald Trump în primul său mandat, recunoscând Israelul.

1967 rămâne un an de referință în care Israelul și-a învins categoric vecinii arabi, dar de atunci a devenit tot mai izolat pe plan internațional, izolare care s-a accentuat după atacul terorist al islamiștilor extremiști din Hamas din 7 octombrie 2023. Deși statul Israel s-a întărit considerabil în ultimii aproape 60 de ani, amenințarea existențială la adresa sa rămâne la fel de ridicată ca în 1967, chiar dacă războiul convențional a fost înlocuit cu conflicte asimetrice, cum sunt cele cu organizații teroriste ca Hamas și Hezbollah, susținute de regimul islamist de la Teheran care a preluat ștafeta de la statele arabe și are de 47 de ani în continuu obiectivul strategic declarat de distrugere a Israelului.