Pogromul antisemit Farhud din Bagdad din 1 – 2 iunie 1941 a constituit începutul sfârșitului pentru cea mai veche comunitate evreiască din Diaspora

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Recentele acuzații ale anti-sioniștilor care califică Israelul drept stat “neo-colonial” creat în 1948 de evrei proveniți din Europa (așkenazi) au adus în atenție soarta evreilor din nordul Africii și Orientul Mijlociu/Apropiat, trăitori în țări musulmane, predominant arabe, numiți sefarzi și/sau orientali (Mizrahim).

Un eveniment petrecut acum 85 de ani a dat semnalul declinului și ulterior dispariției acestor străvechi comunități din Diaspora: Farhud, care în limba arabă semnifică “pogrom”, a fost unul dintre cele mai mari masacre împotriva evreilor comis în lumea musulmană.

Farhud s-a petrecut pe fondul celui de-al doilea război mondial și a luptei pentru influență în lumea arabă dintre Imperiul Britanic și Germania nazistă. Pe 2 aprilie 1941 Rashid ‘Ali al-Kailani, un politician naționalist irakian a condus, cu sprijinul unor ofițeri superiori al armatei și cu cel al muftiului Ierusalimului, Haj Amin al Husseini, și el ca și al-Kailani fugari din Palestina sub mandat britanic, după revoltele arabe anti-britanice și anti-evreiești din perioada 1936 – 1939.

Al-Kailani a format un guvern pro-nazist, sperând să-i gonească pe britanici, care erau de facto protectori ai Irakului, după independența statului proclamată în 1932. În acest climat, evreii, care la acea perioadă numărau circa 135.000 în Irak, dintre care 90.000 la Bagdad (o treime din populația capitalei) și 10.000 la Basra, au devenit o țintă a noilor autorități și a unei părți a populației care îi privea ca pe agenți ai britanicilor, inclusiv ca sioniști care doreau înființarea unui stat evreiesc în Palestina mandatară.

Trupele britanice și cele loiale regimului constituțional de la Bagdad au înconjurat capitala pe 1 iunie 1941. În aceste condiții, în oraș a izbucnit Farhud, inițiat de militari și polițiști pro-naziști cărora li s-au alăturat și civili. Până pe 2 iunie, potrivit Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington (USHMM) au fost uciși între 150 – 180 de evrei, alți circa 600 răniți și circa 1.500 de magazine și locuințe evreiești au fost jefuite.

După restabilirea ordinii la Bagdad, mulți evrei irakieni și-au dat seama că sunt într-o situație extrem de periculoasă, fiind priviți drept colaboraționiști ai unui regim considerat de mulți drept o marionetă a arabilor. Unii dintre evrei au emigrat, cu precădere în Liban, Iran și India, alții au încercat să ajungă în Palestina, dar au fost împiedicați de autoritățile britanice mandatare, care fixaseră începând cu 1939 o cotă strictă de imigrație pentru evrei.

După sfârșitul războiului și mai ales după înființarea statului Israel (Irakul participase alături de alte cinci state arabe la atacarea noului stat chiar în prima zi a independenței, 15 mai 1948), situația evreilor irakieni a devenit imposibilă. Deși mulți dintre ei erau bine integrați în societatea irakiană, aveau araba ca limbă maternă, evreii au devenit ținta naționaliștilor arabi, fiind supuși discriminărilor și violenței fizice crescânde.

Evreii trăiseră în Babilon (predecesorul Bagdadului) din anul 586 î.d. Hr, în urma deportării elitei lor din Ierusalim de către împăratul Nabucodonosor după distrugerea Templului lui Solomon. Deși unii dintre ei s-au întors în Iudeea după victoria Imperiului Persan împotriva Babilonului în 539, mulți dintre evrei au rămas în Babilon și urmașii lor au ajuns să fie cetățeni loiali ai noului stat irakian (cu frontierele trasate de britanici). Mulți dintre acești evrei nu erau neapărat sioniști, dar după înființarea statului Israel nu au mai avut altă soluție decât emigrarea. Până în 1951 circa 124.000 din cei 135.000 de evrei irakieni au plecat din țara unde străbunii lor trăiseră de 2.500 de ani, cu mult timp înainte de existența vreunui stat arab sau musulman. Aproape toți au plecat doar cu o valiză, fiind deposedați de bunurile lor, fără niciun fel de despăgubire, în fapt au fost jefuiți.

Soarta evreilor irakieni a fost împărtășită de aproape toți evreii din statele arabe după 1948 și după 1979 în Iran. În total, circa 850.000 de evrei din aceste state (Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Yemen, Siria, Iordania, Liban, Irak, Iran) au fost nevoiți să emigreze, majoritatea ajungând în Israel, unde descendenții lor, alături de alți evrei ne-așkenazi (proveniți din Etiopia, India, Asia Centrală) au ajuns să fie mai numeroși decât evreii așkenazi.

Farhud a constituit un moment de cumpănă, când a devenit clar că evreii, tolerați ca supuși protejați (Dhimmi) în societățile musulmane, sunt pe cale de a deveni indezirabili. Ostilitatea musulmanilor față de evrei în general, nu doar de cei din Israel (stat a cărui distrugere are un larg sprijin printre musulmani), a devenit azi un sentiment răspândit în întreaga lume, împărtășit de un număr tot mai mare de ne-musulmani.