OPINIE Tăcerea care costă – și nu ne permitem luxul ăsta

Scroll, swipe, next. România arde mocnit, dar în bula noastră online totul pare neatins. TikTok, Instagram, YouTube – dansuri, machiaje, jocuri, giveawayuri (donații de produse), parteneriate cu branduri, haștaguri ironice, filmulețe cu „ce mănânc azi”, mașini scumpe și „outfitul zilei”. Influencerii strâng în continuare vizualizări, încasează bani, își lustruiesc imaginea, în timp ce sub ei terenul politic se crapă. În ultimele zile, arată că nu le pasă. Politica? E grea, riscantă pentru branduri, festivaluri. Mai bine stai neutru. Mai bine taci.

Dar realitatea nu devine mai blândă dacă o ignori. Ea chiar nu dispare dacă închizi ochii. Poți să te păcălești că înveți mâine pentru un examen, dar mize care ajung de nivel național sunt mai greu de fentat. Votul de duminică, 18 mai, este despre alegerea între două lumi: una imperfectă, dar democratică, europeană, cu instituții reparabile, cu drum deschis către dezvoltare, cu libertăți reale și cu miliarde de euro care vin de la Uniunea Europeană; și alta care vrea să facă scrum totul – să rupă legătura cu UE, să strivească justiția, să reducă presa la tăcere, să ne arunce în izolaționism, în extremism, în ură și sărăcie. Nu este vorba de nuanțe. E vorba de supraviețuire democratică. Cel mai aproape exemplu de noi e Ungaria, unde libertățile, oricare din ele ți-ar trece prin minte acum, sunt strânse de un sacou care aproape plesnește.

Libertatea de a critica, de a protesta, de a te exprima, de a merge unde vrei, de a învăța unde vrei, de a lucra oriunde în Europa – toate astea nu vin de la sine. Nu sunt garantate. Sunt câștigate în ani, prin alianțe, prin reguli comune, prin apartenență. Și pot fi pierdute ușor, cu un vot greșit, sau, mai pervers, cu lipsa votului. E suficient să lași garda jos o singură dată și mecanismul democratic poate să se fractureze. Gândește-te la permisul auto la care ții cu dinții după ce l-ai obținut: ai trecut prin școală, prin examen greu, poate în an cu bacalaureat și presiune, și nu ai vrea să îl pierzi pentru nici cea mai mică greșeală de pe șosea.

Deschizi TikTok cu 9 zile înainte de ziua decisivă și de la cele mai influente personaje urmărite de tineri auzi răspicat: „Publicul meu e matur, știe singur ce să facă”. Sau, mai rău: „Nu sunt eu în măsură să dau sfaturi politice”. Însă maturitatea nu vine automat cu buletinul nici pentru public și aparent nu a venit nici pentru vedete. Algoritmii online hrănesc exact dezinteresul față de ce contează. Nu promovează teme grele – extremismul, democrația, efectele economice ale alegerilor – ci clickuri ușoare, distracții rapide, conținut superficial.

Dacă tăceți acum, dacă alegeți să nu vă poziționați, perpetuați nepăsare. Dacă publicul vostru vă ascultă când le spuneți ce festival „cool” organizați sau ce produs de îngrijire a pielii să cumpere, de ce n-ar asculta și dacă le spuneți: „Hei, și eu am dubii, dar e grav. Mergeți la vot!”? Nu vi se cere să deveniți analiști politici. Vi se cere doar să arătați că vă pasă de copiii și tinerii pe care vi-i i-ați adunat în jur. Tăcerea nu e neutralitate. E abandon într-o formă la fel de reală ca o părăsire din lumea fizică.

Nu e despre politică partizană. E despre minimă conștiință. Dacă faci bani de pe urma comunității tale, nu crezi că ai și o responsabilitate față de ea? Poate că uiți ce înseamnă responsabilitatea când legăturile cu partidele politice care îți sprijină sau facilitează proiectele din țară te leagă de gură; sau nu știi, în general, ce e o responsabilitate. În ambele cazuri, valurile de anulare a tot ce ai arătat că ești până acum, din partea publicului tău, au motive solide și un raționament în spate.

Tinerii care știu asta deja sunt ca niște faruri

Nu e adevărat că toți tinerii stau închiși în bula asta de nepăsare. Sunt destui care văd pericolul, care citesc, care dezbat, care discută cu prietenii lor, care se tem. Ei sunt dovada că educația funcționează, că profesorii buni lasă urme, că familia contează. Dar sunt prea puțini. E vorba de profesori care ar trebui, poate mai mult ca niciodată de acum înainte, să învie discuțiile despre democrație la orice materie, să strecoare acele semințe de gândire critică care să încolțească în mințile celorlalți.

La alegeri nu vom decide doar cine ajunge la Cotroceni. Vom decide cine numește viitorul premier, cine controlează serviciile secrete, cine stabilește orientarea României față de UE și NATO, cine influențează justiția, cine ia hotărârile strategic atunci când vine vorba de bani, de legi, de putere. E un lanț de decizii invizibile, al celor care apasă butoane mari, unde nu avem acces direct, dar cu efecte imediate în viața fiecăruia dintre noi – de la prețurile din magazine, până la siguranța străzilor și la permisiunea de a spune ce gândești.

Dacă nu alegi acum, alții aleg pentru tine. Și nu aleg doar părinții tăi: aleg și cei care vor să blocheze investițiile, să scoată România din Europa, să pună mâna pe justiție, să închidă gura presei, să oprească modernizarea. Iar tu vei rămâne pe margine, uitându-te în jur, întrebându-te – poate la o bere cu prietenii tăi – „cum naiba am ajuns aici?”.

Pentru 18 mai, fă ceva concret, mai ai timp. Vorbește cu oamenii din jurul tău: cu familia ta, cu colegii de muncă, cu gașca ta de prieteni. Pune întrebări, ascultă, explică-le miza, arată-le ce riscăm. Propune-ți un obiectiv simplu: convinge două-trei persoane să vină la vot. Nu aștepta ca reacția în lanț să vină de sus, de la lideri, că nu va veni. Ea chiar vine de la tine, din vocea ta, din acțiunea ta: ai telefonul la tine în permanență.

Și încă ceva: poate nu trăiești cu impresia constantă și cu gândul mereu la politică. Poate nici nu te gândești zilnic la drepturile acelea atât de uzate în discurs, pe care nici nu îți imaginezi că le-ai putea pierde peste noapte – și e în regulă. Politica nu e totul în viață, mai există și alte preocupări – dar politica e mecanismul tăcut care, dacă îl ignori prea mult, îți poate lua totul, fără să-ți lase măcar șansa să te opui.