O propunere de reformare a structurii parlamentului României (OPINIE)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Nu cred că există un observator avizat care să nege faptul că parlamentului României în structura sa actuală funcționează defectuos. Cauzele sunt legate evident de calitatea deputaților și senatorilor, dar și de limitările instituționale ale celor două camere, ale raporturilor între ele, cât și a parlamentului cu puterea executivă și cu președintele României.

Atribuțiile celor două camere sunt definite în așa fel încât la un moment dat ai impresia că România are două parlamente, nu doar unul singur. Voturile în camerele reunite (între care cel de la moțiunea de cenzură sau învestirea guvernului) contravine practic esenței bicameralismului ca și, într-o oarecare măsură, organizarea alegerilor pentru ambele camere în același timp și prin același mod de scrutin.

Propunerea mea constă în delimitarea strictă a atribuțiilor celor două camere, stabilirea pre-eminenței Camerei Deputaților și reducerea posibilității guvernului de a legisla fără aprobarea parlamentului.

Ca atare, propun ca numai Camera Deputaților să fie aleasă prin vot direct și numai ea să poată fi dizolvată (după modelul Constituției Republicii Franceze). De asemenea, Camera Deputaților ar trebui să fie singura în măsură să dezbată și să adopte învestirea guvernului și moțiunile de cenzură.

Senatul s-ar transforma în acest caz într-o cameră a comunităților teritoriale, o variantă fiind alegerea senatorilor pe un mandat de șase ani, prin vot majoritar uninominal de către aleșii din fiecare județ (deputați, deputați europeni, consilieri județeni, președinți de consilii județene, consilieri locali, primari). Senatul s-ar reînnoi pe jumătate la fiecare trei ani. O variantă ar fi ca fiecare județ să fie reprezentat de câte doi senatori (după exemplul camerelor superioare din Statele Unite și Elveția). De asemenea, Senatul ar fi nedizolvabil, devind o cameră a comunităților teritoriale și un „corp ponderator”.

Cât privește norma de reprezentare, ea ar trebui mărită de la 70.000 la 100.000 de locuitori la un deputat, cu actualizare după estimarea făcută de Comisia Națională de Statistică în anul ce precedă alegerilor. Pentru Diaspora norma ar trebui să fie mai mare, de 400.000 sau chiar 500.000 de cetățeni români. Senatorii Diasporei ar putea fi aleși de un Consiliu al Românilor din Străinătate, după modelul francez. Cât privește reprezentarea minorităților naționale, aceasta ar trebui făcută la un prag mai ridicat, de 10% din numărul mediu de voturi necesar alegerii unui deputat (5% în legea electorală actuală), pentru reducerea acestei mase de manevră nereprezentative de care beneficiază guvernul zilei.

Cât privește legislarea, Camera Deputaților are trebui să aibă cuvântul final în privința bugetului de stat, altfel cele două camere având drepturi egale. Numirile de demnitari ar trebui să revină Camerei Deputaților.

Din Constituție ar trebui să dispară legiferarea de către guvern prin ordonanță de urgență, iar angajarea responsabilității ar putea fi limitată ca utilizare într-o  sesiune (din nou modelul francez). De asemenea, ar trebui ridicată limitarea introducerii de moțiuni de cenzură de către opoziție. În acest fel s-ar întări și dinamiza rolul parlamentului care de multe ori apare ca o anexă a executivului.

Pe lângă aceasta, pentru eliminarea acestei ridicole opțiuni a unui guvern de tehnocrați ar fi bine ca în Constituție să se stipuleze că prim ministrul trebuie să fie membru al Camerei Deputaților.

În sfârșit, ar trebui revizuită și simplificată procedura de dizolvare a parlamentului care la ora actuală este aberantă și practic imposibil de aplicat.

Desigur că nu mă aștept ca o astfel de propunere să fie populară printre cei care ar trebui s-o adopte, parlamentarii. Ar fi ca un vot al curcanilor pentru Crăciun, al găinilor pentru KFC sau al vitelor pentru McDonalds.

PS Aștept din partea cititorilor amendamente la această propunere.

PPS Această propunere nu are nicio legătură cu stiuația politică actuală, fiind o chestiune de principiu, menită să ridice calitatea actului legislativ după 36 de ani în care nivelul puterii legislative nu pare să se fi ridicat.