O capodoperă de diplomație românească: șpagat perfect executat de Nicușor Dan între SUA și UE peste Groenlanda 

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Matematicianul Nicușor Dan a rezolvat duminică seara o ecuație imposibilă: cum să împaci și America lui Trump, dar și Uniunea Europeană pe tema Groenlandei. Pentru a soluționa această ecuație complexă, președintele a întors România în epoca duplicității în politica externă. Pentru o mai bună înțelegere a poziției prezidențiale pe tema Groenlandei, o scurtă privire în trecut.

Anexarea unei țări de către o mare putere este genul de problemă care apare în istorie o dată la o sută de ani; de regulă, generează conflicte majore, iar lumea se împarte între cei care îi susțin pe agresori, cei care sar în apărarea victimei și cei care preferă să se refugieze în neutralitate.

România are, istoric vorbind, o reputație proastă. Am ales fie o neutralitate care i-a enervat pe toți în Primul Război Mondial, intrând după doi ani de stat pe margine de partea Antantei doar sub ultimatum și reușind să păstreze la limită, cu mult noroc, statutul de țară cobeligerantă. În Al Doilea Război, România s-a plasat de partea lui Hitler, a luptat contra Aliaților și a întors armele doar la sfârșitul războiului, pierzând de această dată statutul oficial de țară cobeligerantă.

În timpul regimului comunist, România a făcut mai departe, sub Ceaușescu, un joc dublu, de țară cu pretenții de independență față de Moscova, mimând deschiderea către Occident. Chiar și așa, Nicolae Ceaușescu s-a opus deschis în 1968 invadării Cehoslovaciei de către URSS, riscând la rândul său mazilirea. A fost mai degrabă instinct de supraviețuire decât bravură politică, dar a făcut-o.

Primul președinte al României de după căderea comunismului, Ion Iliescu, a continuat pe linia politicii externe duplicitare, căutând să mențină relații bune atât cu Rusia, cât și cu Occidentul. Iliescu s-a grăbit să semneze în 1991 un tratat cu URSS, puțin înainte de destrămarea Uniunii Sovietice.

Tratatul prevedea, între altele, interzicerea alianțelor ostile. Totuși, asta nu l-a împiedicat pe Ion Iliescu ca în al doilea mandat (2000-2004) să susțină și să obțină integrarea României în NATO, adică în alianța ostilă din tratatul pe care tot el îl semnase cu 13 ani în urmă.

Anii duplicității în politica externă au fost puși în paranteză în mandatul președintelui Emil Constantinescu (1996-2000), când România a susținut ferm intervenția NATO în fosta Iugoslavie, în ciuda atmosferei potrivnice din țară. Tot atunci s-au pus bazele integrării în UE și în structurile euro-atlantice.

Ultimii 21 de ani, de la primul mandat al lui Traian Băsescu încoace, au marcat cea mai lungă perioadă de coerență în politica externă românească. Așa hulite cum sunt, pe bună dreptate, pentru proasta guvernare în plan intern, marile partide românești au avut cel puțin meritul de a susține în mod consecvent axa Bruxelles-Washington timp de două decenii, fără derapaje majore.

România a devenit, în sfârșit, un partener predictibil, un statut câștigat cu greu, având în vedere proasta reputație istorică a României, care a invocat mereu geografia pentru a-și justifica duplicitatea.

Ce s-a schimbat sau, mai bine zis, ce este pe cale să se schimbe? Președintele SUA, Donald Trump, a anunțat că este decis să anexeze Groenlanda (teritoriu de peste mări asociat Uniunii Europene, parte a Regatului Danemarcei, cu largă autonomie) amenințând țările europene care se opun cu tarife vamale. Cei mai importanți lideri europeni (Germania, Franța, Italia, Finlanda, Norvegia, Danemarca) au condamnat ferm pretențiile lui Trump iar unii dintre ei au cerut măsuri de retaliere împotriva Statelor Unite. Țările mai mici n-au zis nimic, nefiind în poziția de a spune ceva.

Foarte probabil sub presiunea europenilor de a se poziționa, președintele Nicușor Dan a simțit nevoia să spună ceva duminică seara pe rețeaua de socializare X. „Sunt profund îngrijorat de escaladarea declarațiilor publice dintre partenerii și aliații transatlantici în legătură cu evoluțiile recente. Trebuie să reluăm dialogul direct între noi, la nivelurile diplomatice adecvate”, a transmis Nicușor Dan.

De notat că reacția a venit la scurt timp după ce președintele României a primit invitația de a se alătura Consiliului pentru Pace, un fel de ONU personal al președintelui Trump.

Cum nimeni n-a înțeles exact ce vrea de fapt președintele Nicușor Dan cu apelul său la dialog, a fost nevoie de precizări suplimentare din partea consilierului său de politică externă, Marius Lazurca. Ele, precizările, sunt în sine o capodoperă de diplomație foarte românească.

„Revenind la – îmi vine să-i spun oarecum aspirațional – mini-criza în care ne găsim, ceea ce președintele României a semnalat prin postarea de pe una dintre rețelele de socializare este că, de fapt, se situează nu în mijlocul celor două poziții pentru moment antagonice sau ușor antagonice, ci solidar cu ambele poziții. Ceea ce președintele deplânge este faptul că am ajuns, într-un fel, dintr-o eroare pe care ar fi trebuit să o putem evita, mai cu seamă dintr-o eroare de comunicare, într-o situație pe care n-am putut-o anticipa și pe care ar trebui să o rezolvăm, fiindcă avem instrumentele de a o face cât mai repede cu putință”, a declarat Marius Lazurca la Antena 3.

Altfel spus, președintele României, Nicușor Dan, imparțial ca tot românul, s-a refugiat în neutralitate, manifestând solidaritate atât cu Trump, cât și cu liderii europeni. Șeful statului face un șpagat impresionant între Statele Unite și Europa peste Groenlanda, al cărei nume a evitat cu grijă să-l pronunțe, cum, de altfel, n-a pomenit nici de SUA, nici de UE.

Sigur că această poziție rabinică poate fi explicată, ca de obicei, cu argumentul geografic: avem Rusia în coaste, un război în Ucraina, baze militare americane și NATO în România, dar suntem și parte din UE, de unde vin banii de investiții și dezvoltare. Numai că sunt momente mari în istorie, cum este și cel de acum, când asistăm la mutarea plăcilor tectonice în politica externă, când neutralitatea și jocul de glezne reprezintă cea mai proastă opțiune.

Nu vom avea nici respectul americanilor, nici al europenilor, plus că riscăm să pierdem atât încrederea Washingtonului, cât și încrederea Bruxelles-ului, câștigate cu greu în ultimele decenii. Unii vor spune că Nicușor Dan joacă la două capete pentru a cumpăra timp. Criza dintre americani și europeni pe tema Groenlandei este abia la început, nu se știe cum va evolua, cu atât mai puțin cum se va încheia. În consecință, ar fi riscant să se plaseze de acum de partea cuiva. Ar putea fi un argument în favoarea președintelui Dan.

Ce nu înțelege nimeni este de ce a ținut să se pronunțe public Nicușor Dan, din moment ce România nu are o politică externă clară în acest moment. Sau este sublimă, după cum remarcam mai sus, dar lipsește cu desăvârșire. De ce n-a tăcut pur și simplu? Tot n-ar fi ieșit atât de prost. În politica externă sunt esențiale, pe termen lung, poziționările de partea corectă a istoriei, coerența și predictibilitatea. 

Poziționările corecte ajută statele  să ajungă în final la masa tratativelor, să conteze, să câștige respectul marilor puteri și un loc în istorie.

În funcție de marile alegeri în momente de cumpănă sunt judecate statele. Iar adevărul, de această dată, nu este de partea Americii lui Trump.