Linia despărțitoare. Departajări politice, ideologice și etice (Op-ed de Vladimir Tismăneanu)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Revoluția din decembrie 1989 a țintit sistemul de privilegii, abuzuri și exploatare bazat pe domnia nomenclaturii, a „Noii Clase”, cum corect a numit-o eseistul și disidentul iugoslav Milovan Djilas. Dictatura familiei Ceaușescu era de fapt dictatura acestor beneficiari ai unor inegalități ascunse sistematic de propaganda regimului.

”Salarii personale”, pensii speciale, policlinici speciale, spitale speciale, mașini cu șofer la scară, aprovizionare specială, magazine cu circuit închis pentru ștabi și familiile lor. Era de fapt o societate paralelă, diferită structural de aceea în care trăiau/supraviețuiau milioanele de „făuritori ai celei mai bune și mai drepte dintre orânduiri”.

Cozi interminabile, frig, foamete, înjosire. Aceasta era viața cotidiană în socialismul lui Ceaușescu, nu farsele concepute de diverșii „instructori”…

„Socialismul științific”, materie obligatorie în licee și facultăți, ignora cu desăvârșire adevăratele contradicții ale regimului. Piruetele gramsciene ale unui Radu Florian, vreme de decenii titularul cursului de „socialism științific” la cea mai supravegheată instituție de reproducție simbolică, Facultatea de Filosofie a Universității din București, erau doar scamatorii cinice. Jocuri de-a făcutul cu ochiul în săli de curs cu studenți lipsiți de căldură fizică și umană.

În paralel, Securitatea își pregătea propriile măști pentru ceea ce era inevitabil. Regimul post-Ceaușescu. Se constituia ideologia absolutizării specificului național. Doctrina protocronistă denunța occidentalismul cosmopolit. Antisemitismul securist includea tracomania miliardarului I. C. Drăgan. N-au dispărut. Sunt neo-identitarienii de serviciu.

Esența sistemului era ceea ce gânditorii maghiari Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Márkus au definit drept „dictatura asupra nevoilor umane”. Selecția cadrelor se făcea după criterii legate de orice în afară de valoare. Ceea ce conta era loialitatea, devotamentul pentru „cauză”.

În cazul României, perpetuarea „socialismului de stat” s-a tradus, îndeosebi după pensionarea lui Maurer în 1974, într-un triumfalism megaloman tot mai asfixiant și alienant. Băile de mulțime, spectacolele cu cartonașe, importarea tehnicilor nord-coreene de spălare pe creier, foametea și frigul provocate deliberat, umilirea constantă a ființelor umane au transformat dictatura lui Ceaușescu într-un monument al absurdului multilateral dezvoltat.

A fost un experiment traumatic, cum traumatică a fost represiunea militaro-securistă care a marcat spasmele terminale ale regimului ilegitim și criminal. Lupta nu s-a sfârșit. Linia despărțitoare rămâne valabilă. Cea care ne menține în Europa în pofida planurilor și jocurilor seculegionare, autarhice, ataviste și narcisist provinciale.