Iranul între protest și război: limitele unei revoluții în timp de conflict

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

În decembrie anul trecut, proteste sporadice izbucnite în Iran s-au transformat în mișcări de masă în ianuarie 2026, fiind reprimate doar prin intervenția brutală a forțelor de securitate. Bazarul, locul comercianților, un simbol al clasei de mijloc iraniene și motorul protestelor din 1979 care a condus către instalarea actualului regim de la Teheran, s-a întors împotriva acestuia pe fondul economiei precare și a unui cost de viață din ce în ce mai ridicat.

Protestele nu au fost singulare în istoria Iranului din ultimele decenii, actualul regim cunoscând un val amplu de nemulțumiri soldate cu impunerea violenței pentru a pune capăt acestora, printre care amintim:

• 1999 – protestele studențești, după închiderea unui ziar reformist și atacul forțelor de ordine asupra unui cămin studențesc din Teheran
• 2009 – Green Movement, după realegerea contestată a lui Mahmoud Ahmadinejad și suspiciuni de fraudă electorală
• 2017–2018 – proteste economice, din cauza inflației, șomajului și corupției, transformate rapid în proteste anti-regim
• 2019 – revolta combustibilului, după creșterea bruscă a prețului benzinei impusă de guvern
• 2022–2023 – „Woman, Life, Freedom”, după moartea Mahsei Amini în custodia poliției morale
• 2025–2026 – revolte economice și anti-regim, pe fondul crizei economice severe, inflației și prăbușirii monedei naționale.

Acum, Iranul se află în plin conflict militar cu Statele Unite și Israel, iar uciderea Liderului Suprem Ali Khamenei se aștepta a pune capăt regimului. Inclusiv mesaje venite din partea premierului Netanyahu și a președintelui Trump încurajau populația să iasă în stradă pentru răsturnarea reginclueimului mulahilor.

Acest scenariu este puțin probabil în mijlocul unui război aflat în plină desfășurare. Nici Revoluția română din decembrie 1989 nu ar fi avut loc dacă Bucureștiul sau marile orașe riscau să fie ținta unor bombardamente externe.

Sigur, acesta nu este singurul impediment. Deși tensiunea socială este existentă în societatea iraniană, regimul menține un amplu aparat de propagandă internă, în timp ce internetul este tăiat. Astfel, iranienii, cu mici excepții ale celor care reușesc să folosească rețele Starlink sau SpaceX, nu pot folosi rețelele sociale pentru a se organiza, așa cum au procedat în ultimii ani. Apoi, mulți dintre liderii protestari au fost uciși în timpul intervențiilor forțelor de ordine sau arestați la începutul anului.

Pe fondul presiunilor externe, în special cele venite de la Casa Albă, protestatarii arestați la începutul acestui an nu au fost executați public până de curând, când pe fondul conflictului militar declanșat la finalul lunii februarie, Iranul a decis spânzurarea a trei persoane acuzate de “crimă și acțiuni operaționale derulate în favoarea sioniștilor și americanilor”.

Mesajul este unul pentru publicul intern, arătând că Teheranul este pregătit să continue represiunile brutale împotriva propriilor cetățeni dacă va considera o amenințare iminentă. În tot acest timp, regimul trimite mesaje de tip SMS în masă pentru întreaga populație, avertizând cetățenii să evite participarea la proteste, să respecte strict regulile impuse de autorități sugerând consecințe severe pentru orice formă de nesupunere, în timp ce forțe de ordine sunt dispersate în marile orașe creând puncte de control și intensificând prezența vizibilă pentru a descuraja orice tentativă de mobilizare.

Tot acest posibil tablou al protestelor iraniene este îngreunat de lipsa unui vacuum real de putere la Teheran în ciuda asasinării lui Khamenei și a altor oficiali militari și politici de rang înalt. Sistemul de securitate iranian construit în jurul Gărzii Revoluționare (IRGC) rămâne, cel puțin pentru moment, coeziv, bazat pe rețele de control cu membri ideologizați, inclusiv de-a lungul generațiilor, dar și lideri care luptă pentru propria supraviețuire politică, economică și chiar fizică.

Începând cu 1979, IRGC nu a devenit doar o forță militară, ci și una economică, membrii săi dezvoltând adevărate imperii financiare. Traficul de petrol, desfășurat atât prin canale oficiale, cât și prin rețele paralele menite să ocolească sancțiunile internaționale, reprezintă una dintre principalele surse de venit, alături de controlul asupra unor sectoare strategice precum construcțiile, infrastructura, telecomunicațiile, energia și transporturile. Prin conglomerate precum Khatam al-Anbiya, IRGC gestionează contracte de miliarde de dolari, având acces direct la proiecte de stat și resurse publice.

În paralel, rețele informale și opace permit implicarea în activități precum contrabanda, schimburile valutare neoficiale și comerțul regional, consolidând autonomia financiară a organizației. Această interconectare între puterea militară și cea economică transformă IRGC într-un pilon central al regimului, capabil să reziste presiunilor interne și externe și să își protejeze interesele prin orice mijloace necesare.

Spre deosebire de perioada Șahului, când aparatul de securitate era unul fragmentat și alcătuit din membri ai diverselor pături sociale, acum vorbim de un sistem omogen și legitimat ideologic, organizat într-un complex lanț de comandă ce include milițiile Basij, serviciile de informații sau poliția. Chiar dacă într-o proporție mai mică, controlul IRGC se extinde și asupra Artesh, armata națională iraniană, neimplicată direct în conflictul cu SUA și Israel.

Iranienii cunosc cel mai bine alegerea sistemului de a guverna mai degrabă prin teroare decât prin consimțământ social, dar toate acestea nu exclud posibilitatea ca, într-un moment de vulnerabilitate reală a regimului, Iranul să asiste din nou la proteste masive, însă cu costuri umane considerabile.