Greșeala majoră pe care sunt pe cale să o facă liderii UE (Op-ed Dacian Cioloș)

În 2014, fostul președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a oprit politica de extindere a Uniunii Europene. Juncker doar parafa politic o stare de fapt: niciun lider național din UE de la acel moment nu dorea să-și asume costul politic al extinderii Uniunii Europene. Impactul aderării țărilor din Europa Centrală și Orientală în anii 2004-2007 a fost major, atât în ceea ce privește opinia publică din vechile state membre, cât și în ceea ce privește funcționarea instituțiilor europene, bugetul și prioritățile UE, sensibilitățile politice care trebuie luate în considerare în mozaicul european, încât a reușit să transforme extinderea într-un subiect politic tabu.

Din punctul meu de vedere, a fost o greșeală și am văzut ce s-a întâmplat apoi atât în Balcanii de Vest, cât și în vecinătatea estică, cu creşterea influenţei şi a pretențiilor Rusiei, odată cu sentimentul de abandon pe care le-au resimțit forţele proeuropene din aceste țări.

Invadarea Ucrainei de către Rusia readuce în discuție subiectul. Dar, chiar și în aceste condiții, extinderea UE rămâne un subiect care divizeaza liderii europeni. Dialogul surzilor între Estul și Vestul Europei pare să continue. Argumente birocratice, poziții defensive, tergiversarea instituţională par să ascundă lipsa de voinţă şi de curaj politic.

Poziția mea e clară şi a fost aşa de foarte mulți ani: extinderea este necesară şi benefică pentru Uniunea Europeană dacă este făcută cu viziune și nu din oportunism politic electoral sau de altă natură. Așteptarea şi indecizia nu sunt soluţii. Uniunea Europeană trebuie să relanseze urgent procesul de extindere cu un plan adaptat realităților politice și geo-strategice de azi. Pentru asta, e nevoie de leadership politic, de recunoașterea dimensiunii identitare și ideologice a extinderii şi de construirea unui mecanism de negociere şi de integrare progresivă, care să dea realism acestui proces. Un mecanism care ar putea porni, spre exemplu, de la metodologia de extindere pentru zona Balcanilor de Vest, adoptată de Consiliul UE acum doi ani. Pașii prevăzuți acolo ar putea fi adaptați pentru ca procesul de negociere a aderării să iasă din siajul birocratic și să ofere rezultate palpabile pentru cetățenii țărilor candidate chiar înainte de finalizarea negocierilor și semnarea tratatelor de aderare.

Simboluri şi responsabilitate

La sfârșitul lunii, Consiliul European se va pronunţa, pe baza unei opinii a Comisiei Europene, asupra cererilor de aderare ale Ucrainei, Moldovei și Georgiei. Din păcate, se vehiculează deja răspunsuri alternative şi noțiuni precum „perspectiva europeană imediată” ca răspuns la cererea de aderare a Moldovei sau Georgiei și „statut de candidat condițional” pentru Ucraina. O astfel de concluzie din partea Consiliului European ar fi o eroare politică majoră.

Nu este acceptabil să le spui ucrainenilor, care țin piept cu un curaj și cu o îndârjire incredibile atacatorilor ruși, că primesc un statut „condițional”. Mai ales că, oricum, începerea negocierilor de aderare marchează exact demararea unui parcurs plin de condiționalități. Există nenumărate condiţii care trebuie îndeplinite pentru a deschide capitolele de negociere, alte nenumărate condiţii pentru a le închide. Alegerea proeuropeană și dorința de a adera la UE sunt despre identitatea politică profundă și despre aderarea la valori. Acceptarea sau negarea unei astfel de aspirații este o decizie care nu trebuie abordată cu ușurință. Nu poate şi nu trebuie să fie o decizie tehnică şi nici o procedură birocratică, pentru că poate avea consecințe drastice asupra moralului deja pus la încercare al acestor națiuni.

Acordarea statutului de candidat pentru Ucraina, Moldova și Georgia este și o chestiune de etică și de responsabilitate politică. Uniunea Europeană, și mai ales unele state membre, poartă o parte din responsabilitate pentru faptul că Ucraina a ajuns în această situație tragică. E important să ne asumăm acest eșec la nivel european și să ne gândim la ce putem învăța din el. Nu au prisosit semnalele că Rusia va invada Ucraina și, totuși, nu am făcut nimic să prevenim asta și să reducem dependența de gazul rusesc, nici măcar după anexarea Crimeii în 2014.

Una dintre lecții ar trebui, de altfel, aplicată cu urgență atunci când ne întoarcem privirile spre situația Republicii Moldova: aceasta nu are capacitatea de a se apăra și este extrem de vulnerabilă în fața unei eventuale ocupații rusești. Mai mult decât atât, Republica Moldova este condusă de o președintă și de un guvern care au dovedit cu prisosință atât dorința de a asuma un program de politici publice și reforme pentru întărirea democrației, cât și solidaritatea cu refugiații ucraineni.

Din aceste motive, decuplarea Republicii Moldova de Ucraina în procesul de aderare ar fi o eroare strategică și geopolitică. Ambele state trebuie să primească statutul de ţară candidată, iar negocierile de aderare trebuie să demareze oficial cel târziu până la sfârșitul acestui an. Pentru Georgia, situația este mai complicată, atât pentru că nu performează la fel de bine la capitolul reforme proeuropene, cât și din motive geografice. Însă este important ca și această țară să primească o perspectivă europeană clară, care să includă un orizont temporal pentru aderarea la UE.

Spre o integrare accelerată

O decizie clară în ceea ce privește statutul de state candidate pentru Ucraina și Republica Moldova este cu atât mai necesară cu cât ea este simplificată de noua metodologie pentru extindere, adoptată de Consiliu cu doi ani în urmă. Aceasta poate fi un punct de plecare pentru un nou mod de a trata negocierile și aderarea, un parcurs bazat pe credibilitate, predictibilitate, dinamism și o direcție politică mai clară și mai puternică.

Această nouă metodologie include și posibilitatea unei integrări treptate. Dacă țările avansează suficient în prioritățile de reformă convenite în negocieri, acest lucru ar putea să conducă la:

● Integrarea mai strânsă a țării cu Uniunea Europeană, acțiuni pentru „introducerea treptată” în diverse politici UE, cu accesul la fondurile și oportunitățile aferente. Spre exemplu – acces la politica agricolă comună, politica de coeziune, politicile digitale si de mediu, participare la piața internă (circulatia forței de muncă, a capitalului…) și la programele UE (precum Erasmus, programul de cercetare Horizon 2020), asigurând în același timp condiții de concurență echitabile.
● Finanțare și investiții sporite – inclusiv printr-un instrument de sprijin pentru preaderare bazat pe performanță și orientat spre reformă și printr-o cooperare mai strânsă cu instituțiile financiare internaționale pentru a obține sprijin.
● Pentru că problema corupției și a funcționării justiției și respectarea statului de drept sunt acute, atât în țările din Balcanii de Vest, cât și în Ucraina și Republica Moldova, ar putea fi gândit un mecanism de legătură dintre reformele pe aceste domenii și accesul la resurse financiare europene.

Din discuții pe care le-am avut cu mai mulți lideri politici europeni, șefi de state și guverne din UE, mi-e clar că mai mulți dintre ei consideră că trecerea de la UE cu 27 state membre la una cu 37 state membre, dacă luăm în considerare țările din Balcanii de Vest și cele din vecinătatea estică, ar bloca procesul decizional, câtă vreme rămânem cu mecanismul de unanimitate pe cele mai multe dintre deciziile europene. De aceea, procesul de extindere trebuie să meargă în paralel cu procesul de reformare a modului de funcționare a UE, conform recomandărilor formulate recent în cadrul Conferinței pentru viitorul Europei.

Nu trebuie subestimate efectele contrare pe care deschiderea de noi negocieri de aderare, fără o perspectivă de finalizare asumată și fără o voință politică clară, riscă să le provoace în țările candidate. Evoluțiile opiniei publice în țările din Balcani sunt un semnal de alarmă.

Un mecanism de negociere și de integrare în UE, de acces treptat la avantajele (financiare sau de altă natură) date de statutul de membru UE, ar da mai multe argumente liderilor politici din țările candidate să promoveze și să implementeze reforme de care, de altfel, acele țări chiar au nevoie.

Mingea este acum la vechile state membre: în fața unei provocări istorice, trebuie să arate că extinderea UE nu mai este un subiect tabu, care este în cel mai bun caz asumat cu jumătate de gură. În perioada următoare, politica de extindere trebuie să redevină o politică-fanion a Uniunii Europene și să ne întoarcem la fundamentul construcției europene: asigurarea păcii pe continent, terminarea războaielor dintre națiunile europene, capacitatea de a prezerva și pune în valoare identitatea locală, națională într-un spațiu comun de coexistență și evoluție.

Op-ed semnat de Dacian Cioloş, fost comisar european pentru agricultură şi fost premier al României. Opiniile prezentate de autori în rubrica Op-ed nu reprezintă poziţia redacţiei.

sursa foto: Ilona Andrei / G4Media.ro