FOTO Vidraru, barajul început de Gheorghiu Dej și inaugurat de Ceaușescu / Imagini de acum aproape 60 de ani, de la construcția hidrocentralei / Apa de aici trebuia să irige 100 de mii de hectare de teren, să dezvolte turismul și să dea apă de băut bucureștenilor

100 de mii de hectare de terenuri agricole ar fi trebuit irigate cu apă din barajul Vidraru. Bucureștiul urma să asigure apa potabilă pentru bucureșteni până în 1975, iar turismul trebuia să explodeze în zonă, în urma frumosului peisaj ce urma să fie realizat prin amenajarea de pe râul Argeș. Asta, pe lângă faptul că hidrocentrala de aici trebuia să alimenteze cu până la 400 milioane kWh sistemul energetic național.

Barajul Vidraru este readus acum în fața opiniei publice de lucrările care se execută în zonă, pentru care barajul a fost drenat, iar de aici o serie de teorii ale conspirației.

În urma morții lui Gheorghiu Dej, taie panglica Ceaușescu

Interesant este că această construcție, ale cărei planuri au început în 1960 și a fost încheiată în  9 decembrie 1966 a avut mai multe denumiri în această perioadă. Inițial s-a numit ”Gheorghe Gheorghiu Dej”, apoi ”16 februarie”, iar la final „Hidrocentrala de pe Argeș„.

Problema pentru aceste trei denumiri a fost moartea liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, în 19 martie 1965. Dacă până la moartea lui, construcția îi era închinată, imediat după asta, hidrocentrala de aici a fost denumită în presă ”16 februarie”, care amintea de greva muncitorilor feroviari de la Grivița, din anul 1933.

Ajuns imediat la putere, Nicolae Ceaușescu a inaugurat construcția în 9 decembrie 1966, însă obiectivul s-a numit de atunci, simplu: „Hidrocentrala de pe Argeș„.

Comuniștii și-au propus mai multe lucruri atunci când s-au apucat de construcția barajului. În primul rând, urmăreau producția de electricitate.

Studiile inițiale consultate de G4Media, demonstrau o eficiență economică remarcabilă.

Costurile pe kW instalat (cu 20-30% mai reduse decât la alte uzine similare) și volumele de excavații și betonaj per kW erau semnificativ mai mici.

Economicitatea era sporită și de beneficiile multiple ale proiectului: dacă Bucureștiul ar fi trebuit să-și asigure apa din alte surse, ar fi fost necesară o investiție suplimentară de 300 milioane de lei. Perioada de recuperare a investiției era de 6 ani în cazul utilizării complexe a lacului și de 10 ani pentru utilizarea exclusiv energetică.

Mai mult, dacă aceeași producție de energie ar fi fost realizată printr-o termocentrală pe cărbune, ar fi fost necesară anual o cantitate de 680.000 tone de lignit, implicând o excavație anuală de 630.000 m³ în mine, un volum mult superior celui total necesar pentru construcția întregii hidrocentrale.

Un aspect fundamental pentru dezvoltarea agriculturii țării era posibilitatea de a iriga suplimentar circa 100.000 de hectare în bazinul Argeș, un aport considerabil pentru creșterea producției agricole.

Însă una dintre cele mai presante nevoi, care era urmărită prin această construcție, era asigurarea apei potabile și industriale pentru orașul București.

Proiectul prevedea acoperirea acestor necesități până în anul 1975. Râul Argeș, datorită debitului său relativ mare și apropierii de Capitală, era considerat una dintre sursele principale, alături de Dâmbovița, Ialomița și pânza freatică. Se estima că Bucureștiul va necesita 16 m³/s până în 1975, din care 16,5 m³/s urmau să provină din Argeș.

Amenajarea juca un rol crucial și în atenuarea debitelor catastrofale. Memoria inundațiilor devastatoare din vara anului 1941, care provocaseră pierderi de vieți omenești și pagube materiale estimate la 100 milioane de lei (distrugerea comunei Corbeni, a podurilor, șoselelor și căii ferate înguste Cumpăna – Curtea de Argeș), era încă vie. Prin regularizarea debitelor, proiectul urma să elibereze circa 10.000 de hectare de teren de sub riscul inundațiilor, reintegrându-le în circuitul agricol.

Tototdată, crearea lacului artificial era anticipată să stimuleze dezvoltarea unor noi industrii în regiune.

Mai mult, amplasarea sa spectaculoasă la poalele Făgărașilor și proximitatea față de București (doar 180 km) îi confereau potențialul de a deveni un important pol turistic și de agrement, un loc de odihnă pentru „oamenii muncii”.

900 hectare și o lungime de 14 km

Barajul Vidraru – inima complexului – are o înălțime de 165 metri și o lungime la coronament de 307 metri, grosimea sa variază de la 6 metri la coronament la 25 metri la bază.

Lacul de acumulare Vidraru, rezultat în urma barajului, are o suprafață de 900 hectare și o lungime de 14 km, cu un volum total de 465 milioane m³, din care 320 milioane m³ sunt utilizabili, fiind, la vremea sa, a doua acumulare ca importanță din țară, după Bicaz.

Centrala Subterană – Un Goliath sub pământ

Una dintre cele mai spectaculoase realizări este centrala subterană, excavată în masivul cristalin al muntelui.

Situată la 104 metri adâncime pe verticală și 180 metri pe orizontală, aceasta include o cavernă a sălii mașinilor (75 m lungime, 16 m lățime, 34 m înălțime) și o cavernă a transformatoarelor (35 m lungime, 19 m înălțime).

Găzduiește patru turbine Francis cu ax vertical (56,5 MW fiecare, 428 rotații/minut) și șapte transformatoare monofazice (40 MVA fiecare).

Accesul personalului și echipamentului se realizează printr-un puț vertical de 7 m diametru și o galerie orizontală de 33 m² și 115 m lungime. Evacuarea energiei se face prin cabluri de 220 kV amplasate în galerii. Prin înălțimea sa, Barajul Vidraru s-a clasat, la momentul construcției, al cincilea baraj în arc din Europa și al nouălea din lume.

Apa captată este transportată prin galeria de aducțiune, ce se dezvoltă pe versantul drept al Argeșului pe o lungime de 2130 m, având un diametru de 5,15 m și o presiune de 12-14 atmosfere. Aceasta se continuă cu un puț forțat vertical de 183 m înălțime și 4,10 m diametru, și cu un castel de echilibru de 140 m înălțime și 7,10 m diametru, esențial pentru reglarea presiunii. Închiderea apei la turbine este asigurată de patru vane sferice și o vană fluture. Galeria de fugă, cu o lungime de 11,2 km și 5,15 m diametru, cu o pantă de 2%, restituie apele în albia Argeșului.

Peste un milion de metri cubi de beton

Pe lângă sistemul principal, au fost construite nouă captări secundare și 28 km de tunele pentru aducerea apelor din râurile învecinate. Printre cele mai lungi se numără galeria Doamnei – Valea cu Pești (18,9 km) și galeria Topolog – Cumpăna (7,6 km).

Execuția acestui complex a impus volume colosale de lucrări: 580.000 m³ de excavații la suprafață și 820.000 m³ în subteran. S-au turnat 1.040.000 m³ de beton, din care 540.000 m³ în subteran, și s-au montat 6.300 tone de echipamente mecanice și electrice.

Organizarea șantierului a fost una de proporții: 40 km de șosele, 60 km de linii electrice de 110 kV și 97 km de 15 kV, precum și colonii pentru 8.000 de constructori.

Un accent deosebit s-a pus pe mecanizarea proceselor tehnologice.

Excavațiile galeriilor se realizau cu perforatoare, mașini de încărcat pneumatice și vagonete, atingând un ritm de 2-3 metri pe zi. Fabricarea betonului se făcea în instalații automatizate cu o capacitate de 2000 m³/zi, cu răcirea betonului și injecția cu lapte de ciment în rosturi.