EXCLUSIV Se va prăbuși regimul de la Teheran? Ce crede dr. Pierre Pahlavi, expert în Iran

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Regimul de la Teheran ar putea să se prăbușească, în special dacă se fracturează coeziunea elitelor iraniene, a declarat pentru G4Media dr. Pierre Pahlavi, profesor la Colegiul Forțelor Canadiene și un fin cunoscător al Iranului, adăugând însă că supraviețuirea în condiții de presiune intensă este ceva ce Teheranul a mai demonstrat în trecut. Comentariile expertului au fost făcute în contextul în care Statele Unite și Israelul au lansat atacuri aeriene împotriva Iranului sâmbătă dimineață, elimânându-i pe ayatollahul Ali Khamenei și pe alți lideri militari și politici ai Republicii Islamiste.

Cade regimul din Iran?

G4Media.ro a cerut opinia dr. Pierre Pahlavi, profesor titular la Colegiul Forțelor Canadiene din Toronto, unde îndeplinește și funcția de director adjunct al Departamentului de Studii de Apărare. Cercetarea sa se concentrează asupra operațiunilor de influență, politicii externe iraniene și războiului hibrid.

Adrian Novac: În opinia dumneavoastră, care este obiectivul final al acțiunii militare masive a președintelui Trump împotriva Iranului și care sunt șansele de a-l atinge?

Pierre Pahlavi / Arhiva personală

Dr. Pierre Pahlavi: Decizia președintelui Trump de a lansa o acțiune militară masivă împotriva Iranului pare să urmărească mai multe obiective suprapuse.

În primul rând, obiectivul operațional imediat este, cel mai probabil, degradarea capacităților strategice ale Iranului – în special infrastructura sa de rachete balistice și orice elemente legate de programul nuclear. Washingtonul și Ierusalimul par să fi ajuns la concluzia că Teheranul nu va accepta voluntar o demantelare completă a ambițiilor sale nucleare. Dacă această evaluare este corectă, forța coercitivă devine, în viziunea lor, instrumentul rămas.

În al doilea rând, există o logică de descurajare. Lovitura transmite că Statele Unite sunt dispuse să escaladeze dincolo de acțiuni limitate sau simbolice. Scopul este restabilirea credibilității – atât în raport cu Iranul, cât și cu alți adversari – prin demonstrarea faptului că liniile roșii au consecințe.

În al treilea rând, poate exista un obiectiv politic mai amplu: slăbirea structurală a Republicii Islamice. Deși schimbarea de regim este puțin probabil să fie declarată oficial drept politică, presiunea militară susținută poate fi concepută pentru a tensiona regimul intern, a-i perturba rețelele regionale și a-i reduce capacitatea de proiecție a puterii.

În ceea ce privește șansele de succes, mult depinde de modul în care este definit succesul.

Dacă obiectivul este degradarea temporară a capacităților iraniene, acesta este realizabil. Dacă obiectivul este constrângerea Teheranului să abandoneze complet programul nuclear, probabilitățile sunt considerabil mai reduse. Republica Islamică a demonstrat istoric capacitatea de a absorbi presiuni intense și de a se adapta prin represalii asimetrice, război prin intermediari și răbdare strategică.

Dacă obiectivul implicit este destabilizarea regimului, rezultatul devine extrem de incert. Presiunea militară externă poate slăbi un regim – dar îl poate și consolida prin declanșarea mobilizării naționaliste și reprimarea disidenței.

Variabila critică în acest moment este gestionarea escaladării. Dacă Iranul răspunde indirect, prin aliați regionali, confruntarea ar putea rămâne limitată. Dacă escaladarea se extinde – în special în Golful Persic – calculul strategic se modifică radical, iar riscurile cresc pentru toți actorii implicați.

A.N.: Mă întreb ce părere aveți despre aparenta “strategie de decapitare” a președintelui Trump față de regimuri precum Iranul și Venezuela. Reprezintă țintirea conducerii politice și militare de rang înalt o cale eficientă către schimbarea regimului sau riscă, dimpotrivă, să consolideze puterea acestuia?

P.P.: Rămân sceptic în privința eficienței pe termen lung a unei strategii pure “de decapitare.” Deși ayatollahul Khamenei este, fără îndoială, liderul simbolic și instituțional al sistemului, Republica Islamică nu este o piramidă ierarhică simplă. Presupunerea din spatele strategiei de decapitare este că, dacă elimini capul, corpul se prăbușește. Însă nu sunt convins că acest regim funcționează precum o caracatiță cu un singur creier care controlează totul. Este posibil să opereze mai degrabă ca o stea de mare – concept analizat în literatura militară americană – unde structurile descentralizate pot continua să funcționeze chiar și după pierderea unui nod central.

Gardienii Revoluției, aparatul de securitate, rețelele clericale și structurile de patronaj economic și-au dezvoltat o autonomie semnificativă de-a lungul deceniilor. Eliminarea conducerii superioare ar putea slăbi coordonarea, dar ar putea declanșa și o consolidare a liniei dure, mai degrabă decât o prăbușire.

Există și un paradox politic: deși regimul este profund nepopular în rândul unor segmente largi ale populației iraniene, țintirea militară externă a conducerii poate produce reflexe naționaliste pe termen scurt și poate reduce temporar disidența internă.

A.N.: În acest context, cât de probabil este ca regimul de la Teheran să se prăbușească, având în vedere că a supraviețuit anterior unor perioade similare de presiune intensă?

P.P.: S-ar putea prăbuși regimul? Da – în special dacă se fracturează coeziunea elitelor. Însă supraviețuirea în condiții de presiune intensă este ceva ce Teheranul a demonstrat deja în trecut. O destrămare a regimului în Iran ar rezulta mai probabil din fragmentare internă decât din simpla eliminare a conducerii.