EXCLUSIV La moartea unui general al războiului hibrid avant la lettre

Înțelepciunea populară românească este plină de proverbe stupide, care arată nu atât o pricepere adâncă a lumii, cât mai degrabă existența unei fracturi morale ancestrale în psihologia colectivă românească. Unul dintre ele este și cel despre amintirea selectivă a faptelor decedaților.  Puține sunt însă numele politice, care să trezească atâta adversitate, doar la simpla lor rostire, iar în panoplia românească, Ion Iliescu se situează cu siguranță pe un loc fruntaș.

Ion Iliescu este cel care a demonetizat sacrificiul suprem al celor care i s-au opus curajos lui Nicolae Ceaușescu, transformând revoluția într-o lovitură de stat și apoi într-un ghem de minciuni. De fapt, același Ion Iliescu, pentru care oficialitățile se pregătesc să verse lacrimi de crocodil și să agite colive sub steaguri tricolore, a făcut tot ce i-a stat în putere pentru ca democrația din România postceaușistă să păstreze cât mai multe dintre vestigiile comunismului.

Sub pretextul pericolului anarhiei, care chipurile pândea țara, prin câteva scamatorii cinice, Ion Iliescu a reușit să salvgardeze structurile partidului comunist, scoțându-le rapid la lumina sub forma unei confederații de clanuri, mascată sub titulatura de partid social-democrat.

Tot el este cel care a salvat in integrum coloana vertebrală a ceaușismului, securitatea, dându-i în România postcomunistă un rol foarte asemănător cu cel avut în ultimul deceniu comunist. În ultimi ani ai lui Nicolae Ceaușescu, Securitatea încetase să măi fie un simplu aparat de represiune și ordine. Ea se substituise structurilor de partid, transformându-se într-un soi de elită birocratică, fără implicarea căreia nu se putea petrece nimic relevant.

Promițându-le și livrându-le securiștilor exact ceea ce-și doreau mai mult, putere și impunitate, Ion Iliescu a reușit să-i cointereseze în existența unui regim politic condus de el. În toate marile sale manevre politice, primele alegeri „libere” sau instigarea la violențe sociale și interetnice, Ion Iliescu și oamenii săi au avut în securiștii lui Ceaușescu cei mai buni aliați și cei mai iscusiți executanți ai marilor sale planuri.

Cu mult înaintea lui Gherasimov și Putin, în cea mai mare parte a timpului în care s-a aflat la vârful sistemului, Ion Iliescu și-a exercitat puterea cu mijloacele și metodele războiului hibrid. Lui trebuie să-i fim recunoscători pentru faptul că atunci când fostele țări comuniste făceau pași mari către democrație, România redescoperea voluptatea luptei de clasă din anii ’50, vibrațiile patriotarde ale xenofobiei și bucuria tâmpă a antiintelectualismului. Acesta este de fapt fondul cultural pe care se desfășoară astăzi ofensiva autoritarismelor estice împotriva României moderne și democratice, iar Ion Iliescu a avut un rol esențial în prezervarea și perpetuarea peste ani a celor mai odioase dintre tezele propagandei comuniste.

Lui Ion Iliescu și oamenilor săi le datorăm, în cele din urmă, o arhitectură constituțională care predispune la blocaj și care face imposibile orice reforme structurale. Croită chipurile pentru a evita acumularea excesivă a puterilor într-una dintre ramurile executive, Constituția României este o dilemă insolvabilă care predispune organic la aranjamente politice subterane, care permit sistemului să funcționeze, dar nu să și performeze.

Momentele luminoase pe care Ion Iliescu le lasă moștenire sunt importante, însă la originea fiecăruia dintre ele au stat rațiuni politice și nu schimbări radicale de viziune. Ion Iliescu nu a suferit un catharsis în 2000, atunci când a revenit triumfal la putere, după o nouă rundă de război hibrid civil.

„Împăcarea istorică” dintre Regele Mihai I și președintele Ion Iliescu a vizat mai întâi de toate efecte de imagine externă, dar și așezarea cuminte a Casei Regale la butoniera marilor politicieni republicani. Într-un oarecare sens, Ion Iliescu a îndeplinit peste ani promisiunile difuze făcute de Petru Groza Regelui Mihai I, atunci când i-a fost cerută abdicarea. Ion Iliescu a reușit astfel nu doar să facă o impresionantă demonstrație publică de civilitate, dar în egală măsură să și scoată de pe agenda publică, pentru mult timp de acum înainte, problema potențialei restaurări monarhice.

Chiar și în momentele sale de luciditate critică, pe care mai mult a mimat-o decât a exersat-o, Ion Iliescu nu și-a permis luxul onestității depline. El era mai mult decât conștient că celebrul „capitalism de cumetrie”, al cărui naș suprem a fost, nu era nimic altceva decât rodul economic al „democrației originale”. Activiștii de partid și securiștii, constructorii „capitalismului de cumetrie”, fuseseră cu mult timp înainte de căderea lui Ceaușescu agenții unui capitalism de stat, care a deservit scrupulos atât interesele clanului Ceaușescu, cât și pe cele ale castei lor.

Confruntat cu acumularea unor tensiuni politice majore în societate și presat de necesități de imagine, Ion Iliescu a permis alternanța la putere, însă sistemul creat de el nu a părăsit niciodată pozițiile de control, sabotând eficient toate inițiativele care l-ar fi putut pune în pericol.

Ion Iliescu nu a fost o punte către democrație, ci o ancoră solidă în trecutul comunist, iar România postcomunistă nu s-a născut din cenușa dictaturii, ci din reciclarea fidelă a mecanismelor sale. Tocmai de aceea, moștenirea otrăvită pe care ne-a lăsat-o nu este cea a unei democrații imperfecte, pe care a pretins tot timpul că a construit-o, ci a simulacrului acesteia.