După Mineriada din 13 – 15 iunie 1990 m-am decis să plec definitiv din România

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Au trecut 36 de ani de la acel eveniment tragic din istoria contemporană a României. Da, spun tragic și nu arunc cu ușurință cu astfel de cuvinte. În orice caz, acesta a fost un eveniment care mi-a schimbat viața și m-a îndepărtat de România, nu doar fizic, dar și emoțional.

Am devenit jurnalist la România liberă în februarie 1990, adus acolo de fostul meu coleg de școală Ștefan Niculescu Maier, proaspăt eliberat în decembrie 1989 din domiciliu obligatoriu, după prăbușirea regimului Ceaușescu. El fusese condamnat în iarna lui 1989 împreună cu un grup jurnaliști – Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu – pentru tipărirea unui ziar clandestin împotriva regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu.

România liberă era atunci principalul cotidian al opoziției anti-comuniste, care la apogeu atingea un tiraj de 1,5 milioane de exemplare zilnic. Am avut câteva luni fascinante până la alegerile din 20 mai 1990, când simțeam cum istoria se scrie sub ochii mei.

Am plecat într-un turneu în Canada și Statele Unite chiar în ziua votului. Am aflat de acolo rezultatul votului și de amploarea șocantă a victoriei lui Ion Iliescu și a FSN. M-am întors pe 9 iunie în România după o călătorie de vis, tocmai la timp ca să fiu martor la evenimentele care aveau să arunce România în derizoriu și tragedie (contradicție în termeni?) și să-mi schimbe viața în mod iremediabil.

Pe 13 iunie după amiaza eram pe Bulevardul Magheru în față Hotelului Intercontinental împreună cu jurnalistul Francois Brousseau, pe care-l cunoscusem cu câteva zile înainte la Montreal și care, coincidență, se afla acum la București.

Priveam amândoi la un autobuz care ardea în mijlocul bulevardului, în plin centru al Capitalei, și ne întrebam de ce nu intervenea nimeni. Am mers apoi la sediul ministerului de interne pe Cheiul Dâmboviței unde niște “demonstranți” se dedau la distrugeri, iar forțele de ordine parcă intraseră în pământ. Totul era bizar. Dar tragedia nu făcea decât să înceapă.

A doua zi, pe 14 iunie dimineața m-am trezit târziu și imediat mi-a spus maică-mea: a sunat cineva de la redacție și a zis să nu te duci acolo, că minerii sunt la sediul României libere. Nici până azi nu știu cine a sunat atunci.

Nu era prima oară când minerii veneau la București, chemați, instigați de puterea fesenistă, sosiseră pe 28/29 ianuarie și pe 18/19 februarie, dar de această dată răspundeau apelului unui Iliescu și FSN aleși de un electorat în mare parte analfabet politic, o spun fără niciun fel de ezitare, mai ales după 36 de ani.

Am aflat ulterior că ziarul România liberă, care fusese tipărit pe parcursul nopții, nu a putut fi distribuit decât cu mare dificultate și că în unele locuri erau oameni dispuși să plătească 100 de lei pentru un exemplar datat 14 iunie (la vremea aceea costa 1 leu).

M-am informat și am aflat de primele violențe ale minerilor în Capitală împotriva acelora percepuți ca dușmani ai puterii, judecați după aspectul exterior: oameni cu ochelari, bărbați cu barbă, femei îmbrăcate mai elegant, o repetare, într-un fel, a anilor 1945 – 1947, care au precedat preluarea puterii absolute a Partidului Comunist în România.

Cum aveam barbă, mi-am zis că nu era înțelept să mă aventurez pe stradă și de altfel unde aș fi putut să mă duc, când redacția României libere era ocupată de mineri? M-am dus până la Hotel București, unde se adunase presa străină, și am dat câteva interviuri jurnaliștilor occidentali în care spuneam că situația arată a tentativă de lovitură de stat a forțelor vechiului regim comunist.

A treia zi, pe 15 iunie, am mers la redacție, de unde se retrăseseră minerii, dar ziarul nu a apărut deoarece tipografii au refuzat să-l tipărească (din nou ecouri ale anilor ‘45 – ’47). Era pentru prima oară în 46 de ani de existență când cotidianul România liberă nu apărea, situație repetată și în ziua de 16 iunie.

La redacție erau adunați majoritatea jurnaliștilor și personalului auxiliar și atunci s-a produs o scenă memorabilă: un anume Ștefan Zidăriță, o relicvă a gazetăriei comuniste a spus: “Ni se cere, ca să putem reapărea, să schimbăm linia anti-guvernamentală a ziarului și să renunțăm la privatizare”. Societatea R, care era proprietara ziarului, fusese firma privată cu numărul 1 din România, înregistrată la 1 aprilie în temeiul Decretului Lege 54/1990, adoptat de Consiliul Provizoriu de Unitate Națională, care permitea înființarea firmelor particulare, pentru prima oară după mai bine de 40 de ani.

Atunci, regretata Doina Doru (pe atunci corectoare) și Sorin Roșca-Stănescu au intervenit revoltați: “Cine ne cere? Ce, suntem pe vremea lui Ceaușescu?” Atunci s-a stabilit ca redactorul șef Mihai Creangă și șeful secției știri externe, Corneliu Vlad (un ziarist din vechea gardă, dar mult mai abil decât propagandistul Zidăriță) să meargă la Palatul Victoria să discute cu prim ministrul Petre Roman despre reapariția cotidianului.

Luni 18 iunie a avut loc Adunarea Generală a acționarilor, în fapt salariații Societății R, unde s-a supus discuției și votului atitudinea de adoptat pe viitor. Au fost luări de poziție și unii angajați erau oscilanți, dar balanța s-a înclinat definitiv în favoarea continuării liniei ziarului atunci când caricaturistul Cristian Topan și corectorul Simion Buia au povestit cum fuseseră bătuți cu sălbăticie de mineri în ziua de 14 iunie. Topan a scos din geantă o cămașă albă plină de sânge pe care o purtase în timpul agresiunii și cu voce tremurândă a împărtășit momentele de teroare trăite atunci.

Zidăriță, împreună cu Ion Stoica și Ion Pavelescu, alte două relicve ale gazetăriei comuniste, au fost reduși la tăcere și votul a fost covârșitor, 91 – 19 în favoarea continuării liniei independente a ziarului.

Între timp, atmosfera se schimbase și în afara redacției. La ușa sălii de la parterul Casei Presei unde țineam ședința, băteau cu regularitate tipografii întrebându-ne când trimitem ziarul la cules. Reacția internațională de condamnare a Mineriadei din 13 – 15 iunie a avut un efect imediat.

Zilele, săptămânile și lunile care au urmat au însemnat revenirea la o oarecare normalitate, dar pentru mine ceva s-a rupt iremediabil. Am continuat să scriu pentru România liberă, dar nu mai aveam același entuziasm. Eram deja înscris într-un concurs de selecție pentru un post de jurnalist radio la redacția română a BBC Word Service și dacă până atunci nu eram prea hotărât dacă voi merge până la capăt, evenimentele din 13 – 15 iunie m-au făcut să doresc cu orice preț să părăsesc România.

I-am dat dreptate lui Silviu Brucan, ideologul FSN, care spusese în ianuarie 1990 că va dura 20 de ani până ce românii vor deprinde regulile democrației. Ei bine, eu nu eram dispus să aștept 20 de ani ca această masă amorfă de analfabeți politic să învețe ce înseamnă democrația.

În mai 1991 am plecat la Londra, unde trăiesc și astăzi. Deși am acoperit ca jurnalist România timp de zeci de ani, mi-am pierdut treptat interesul pentru ce se întâmplă în această țară. Îmi aduc aminte că în noiembrie 1996 eram la Chișinău și ascultam la radio în seara în care Emil Constantinescu a devenit președinte al României. În mod curios, nu aveam niciun fel de sentiment, pozitiv sau negativ. Nici măcar amintirea evenimentelor din iunie 1990 nu mă făcea să mă bucur de acest prim eșec al regimului Iliescu. Din 2009 sunt corespondentul în Marea Britanie al RFI România.

De atunci, România a evoluat, a intrat în NATO și Uniunea Europeană și aparent a devenit o democrație mai mult sau mai puțin stabilă. Dar dacă dai a o parte stratul superficial, descoperi în bună măsura același analfabetism politic (dublat de unul funcțional) al unei mari părți a populației care alege cu regularitate politicieni incompetenți și adeseori corupți, care reflectă perfect electoratul în ansamblul său. Pentru că de fapt, Brucan a fost optimist cu termenul de 20 de ani: nu se poate sări peste etape și e greu să ai o democrație funcțională după mai bine de 50 de ani de dictaturi de toate felurile.

Nu trece o zi în care să nu mă felicit de decizia de pleca definitiv din România după Mineriada din 13 – 15 iunie 1990.