Documentarul Phoenix Har Jar: Un microcosmos foarte românesc chiar dacă au fost și niște nemți pe acolo

Pentru generația mea sau generația părinților mei este un documentar excelent, încărcat cu emoție. Poate cam prea multă emoție pentru o realizare artistică în care până și regizorul ajunge să ofteze din rărunchi în film alături de personajele lui.

Reușește să le smulgă tuturor câte o lacrimă sau chiar mai multe, le stoarce și le arată în prim planuri cu oarecare voluptate, până la limita decenței. Pe Joseph Kappl, fostul basist, îl expune în fața camerei minute în șir cu ochii umeziți și chiar îi transmite că l-ar ține așa mult și bine.

Filmul Phoenix Har Jar realizat de Cornel Mihalache spune o poveste despre cenușiul comunist, spart de puține puncte de lumină. Unii, tot mai puțini, au trăit-o în cei mai frumoși ani din viața lor, alții doar ne-o amintim vag. Una dintre aceste explozii de lumină a fost, în întunericul de atunci, trupa Phoenix.

Pentru cei tineri sau foarte tineri, documentarul nu are prea mult sens. Lipsesc atât de multe explicații și referințe culturale încât nu poate fi urmărit coerent. Ne imaginăm apoi că etno-rock-ul Phoenix sună cam prăfuit în urechile lor. Starurile care evoluează în film bat majoritatea binișor spre 80. Singurul tinerel: un cercetător CNSAS fascinat de hărțoagele fostei Securități.

Filmul documentar despre începuturile, gloria, fuga din țară, revenirea și destrămarea trupei este, cum să spun, un microcosmos foarte românesc. O poveste balcanică, cu pasiuni și orgolii puternice, cu puțină rațiune prin ea, dar ușor de recunoscut în universul pestriț din jurul nostru.

Românii sunt făcuți să se certe întrei ei când au ceva de împărțit: bani, glorie, succes. Cu astă rămâi în cap. Cu toți nemții perindați prin trupă, ceva nu s-a legat între ei. Anul trecut ar fi marcat 60 de ani de la înființare, dar n-a fost să fie.

Nu se prea înțelege de ce trupa fuge peste graniță la începutul anilor 70 în plină glorie deși cenzura nu le face mari probleme. Phoenix era perfect aliniată la noua linie naționalistă trasată în Cultură de Nicolae Ceaușescu. ”Vreți folclor, vă dau folclor”, mărturisește liderul trupei, Nicu Covaci. Era planul lui de supraviețuire după tezele din iulie 1971 (linia dură, revenirea la realismul socialism, folclor, patriotism imprimată de Ceaușescu după o vizită în Coreea de Nord).

Covaci se lasă sedus de oferta lui Adrian Păunescu de a fi un fel de Bob Dylan românesc și acceptă să cânte la Cenaclul Flacăra. I-a pus pe fugă același Păunescu, poetul de curte care se cățărase pe gloria Phoenix? Cam asta se înțelege.

Dar tot din film rezultă că Nicu Covaci, fiu de legionar după cum singur mărturisește, era impulsiv, aproape violent (deloc întâmplător era poreclit ”Cafta”), lua decizii complet iraționale pe care ulterior le regreta iar uneori apela la forța pumnului ca să se facă mai bine înțeles. Profil de sociopat și inadaptat ca la carte, rebel fără cauză.

Scena scoaterii trupei din țară cu muzicienii ascunși în boxe este decupată parcă din filmele lui Emir Kusturica, cu vameși mituiți de Nicu Covaci cu cârnați, băutură și pachete cu bani. De fapt, scena se petrece la granița cu fosta Iugoslavie.

Ca un român sadea, și Covaci înjură în film occidentul, elogiază realizările lui Ceaușescu (de ce a mai fugit?) dar trăiește azi bine-merci în Spania ca mulți alți patrioți. Văzându-l în documentar, înțelegem parcă mai bine de ce a acceptat să cânte la nunta liderului extremist AUR, George Simion.

Mircea Baniciu e spumos, cu un simț al umorului contagios, deși poveștile lui sună uneori cam neverosimil. Cum am putea crede că o angajată la telefoane i-a strigat să vorbească mai departe despre fuga celorlalți din țară pentru că așa mai află și ea ce se întâmplă în țară și l-a mai și asigurat că nu-l ascultă nimeni 🙂

Prima ruptură se produce în Germania, unde membrii trupei abia trăiesc înecați în datorii de pe o zi pe alta. La revenirea în țară după 89 trupa cunoaște din nou gloria, dar nici de această dată nu reușesc să rămână împreună. Toate piesele Phoenix sunt înregistrate la Uniunea Compozitorilor pe numele lui Covaci, celorlalți le este interzis să le cânte în afara trupei Phoenix chiar dacă unele sunt scrise la comun. Baniciu își amintește cum Covaci le propunea uneori membrilor trupei ”să revină la ideea inițială: adică să mai scriem o piesă”.

În fine, prin ochii publicului defilează o serie de personaje care au cam dispărut din atenția opiniei publice: fostul prezentator Octavian Ursulescu, realizatorul TVR Doru Ionescu, ziaristul Tudor Călin Zarojanu, regizorul Dan Chișu. Nici ei nu mai spun mare lucru azi unei buni părți din public.

Producția TVR merită totuși văzută, rulează în cinematografe din 20 ianuarie: O mărturie târzie a unor artiști mari măcinați de orgolii mărunte. O hărmălaie adorabilă de  monologuri puse cap la cap, recitate de artiști trecuți bine, pe final nu doar de carieră, ci îngroziți ei înșiși că poate ”nu mai au timp să se împace”. Niște bătrânei simpatici care se comportă ca niște copii certați pe o jucărie. Pelicula te ține cap-coadă,  chiar așa haotică pe alocuri. Una peste alta, o producție TVR interesantă, cu scene memorabile, bine tăiate și montate.

Este un film despre o lume apusă, cu ultimii ei supraviețuitori certați unii cu alții, nostalgică și tristă. Covaci, Baniciu, Bordeianu, Kappl, Lipan-Țăndărică, Mani Neuman, muzicieni talentați, geniali pentru unii, au scris împreună cu Andrei Ujică și Șerban Foarță (textieri) o pagină importantă din istoria muzicii românești, dar n-au știut să-și gestioneaze succesul uriaș cunoscut decenii la rând. Generații la rând au fredonat Mugur de Fluier, Andrii Popa, Nunta sau Mica Țiganiadă.

Oricât s-au străduit să cânte și în engleză, faima Phoenix n-a depășit granițele țării. A rămas o trupă mare, poate una dintre cele mai mari din România, dar locală, eșuată spre finalul ei la nunțile unor dubioși. Pasărea Phoenix nu a mai reușit să renască din propria cenușă.

Întâmplarea face să fi văzut avanpremiera acestui documentar la două zile după ce am vizionat pe Netflix ”Metallica – Some Kind of Monster”.

Și acești giganți ai muzicii metal au trecut în cei peste 40 de ani de cântat împreună prin momente grele, de criză, s-au luptat cu dependența de alcool sau droguri și încă mai luptă. Artiștii sunt artiști. James Hatfield și Lars Ulrich aproape că s-au urât. Au venit și au plecat instrumentiști în trupă.

Dar în nici un caz 50, câți a schimbat Phoenix, iar atunci când au fost pe punctul să se rupă, au angajat un psiholog plătit cu 40.000 de dolari pe lună care a salvat trupa de la destrămare 🙂

Metallica a intrat în istoria muzicii rock mult înainte să iasă de pe scenă. Greu de imaginat cântând azi la o nuntă.