De ce a eșuat republica islamică a Iranului după aproape 50 de ani de la revoluție? Experimentul iranian a încercat să demonstreze că religia poate prelua pe deplin frâiele statului modern – analiză The Jerusalem Post 

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Republica Islamică a Iranului s-a trezit astăzi în toiul celei mai profunde rupturi prin care a trecut după 1979. Teheranul a confirmat formal moartea Conducătorului Suprem, ayatolahul Ali Khamenei, alături de o serie de alți demnitari și comandanți ai Gărzilor Revoluționare (IRGC), scrie The Jerusalem Post, citat de Rador Radio România.

Pentru prima dată după revoluție, acea funcție care contopea suveranitatea de drept divin cu puterea în stat a rămas vacantă nu prin succesiune naturală, ci prin eliminare bruscă. Nu vorbim aici doar de o simplă schimbare a conducerii. E un moment structural. Un sistem construit pe baza autorității teologice concentrate e nevoit să se confrunte acum cu o întrebare pe care o amână de vreme îndelungată: este legitimitatea lui de natură instituțională ori personală?

Pentru a putea pricepe relevanța acestui moment, el nu trebuie privit precum un șoc izolat, ci drept culminarea unui experiment politic întins pe decenii.

Republica Islamică a reprezentat unul dintre cele mai cutezătoare experimente politice ale secolului 20. Acesta a încercat să soluționeze o problemă teoretică profundă: poate un stat național, suveran, modern, să funcționeze nu sub simpla inspirație a religiei, ci sub deplina suveranitate a unui adevăr religios cu obligativitate juridică? Și, mai exact, a unui adevăr islamic?

Și nu e o întrebare care frământă exclusiv Iranul. Începând din secolul 19 societățile musulmane se tot luptă cu dilemele statului modern: suveranitate, birocrație, naționalism, drept civil. În Occident aceste tensiuni au fost soluționate prin adoptarea, într-o formă sau alta, a separării religiei de stat.

În Iran exista însă o altă ambiție, bazată pe o filozofie politică dezvoltată în anii ’70 în exil de ayatolahul Khomeini: aceea de a demonstra că islamul e capabil să asigure un cadru politic atotcuprinzător, unul care pe de o parte va fi și modern și în slujba poporului, dar care pe de altă parte își va satisface și idealul divin.

În restul lumii musulmane islamismul a rămas în general în opoziție. Mișcările populare pot invoca principiul „islamul e deopotrivă religie și stat” în calitate de aspirație. Însă mișcările își permite ambiguitatea, pe când statele nu. Un stat e obligat să legifereze, să administreze bugete, să controleze inflația, să asigure servicii și să supraviețuiască geopolitic.

Atunci când islamismul și-a asumat o formă statală deplină în Iran, prin Revoluția Islamică, el a încetat să mai fie o promisiune și s-a metamorfozat într-o birocrație. Iar în acea tranziție rezida de fapt testul: un ideal teologic trebuia acum să guverneze.

47 de ani mai târziu verdictul e limpede. A eșuat.

Suveranitate dublă

Arhitectura constituțională din 1979 îmbină instituții republicane – precum alegeri, parlament, președinție, aparat judiciar – cu un principiu suprem: domnia juristului (velayat-e faqih). Pe hârtie, e un sistem complicat de mecanisme de control și echilibru. În practică, toate instituțiile îi sunt subordonate unei autorități care nici nu e aleasă direct, nici nu e supusă vreunei răspunderi ministeriale relevante: Conducătorul Suprem.

Atunci când Consiliul Gardian [autoritate clericală electorală și legislativă – n.trad.] poate descalifica candidații electorali; atunci când legile aprobate de parlament pot fi respinse în numele interesului islamic prevalent; atunci când autoritatea supremă nu poate fi înlocuită de electorat – atunci suveranitatea nu mai rezidă la nivelul cetățenilor, ci într-o interpretare anume a dreptului divin.

Or fundamentul statului modern îl constituie premisa că autoritatea derivă de la popor. Republica Islamică a încercat să mențină deopotrivă suveranitatea divină și cea populară. Numai că la fiecare mare criză care a apărut supremația juridică [adică, aici, religioasă – n.trad.] a fost cea care a prevalat. Echilibrul constituțional nu a fost erodat gradual – el era din capul locului nesustenabil structural. Dubla suveranitate nu poate persista indefinit. E obligatoriu ca una dintre ele să domine.

Trăinicia timpurie a regimului nu s-a bazat exclusiv pe represiune. Războiul dintre Iran și Irak întins pe parcursul deceniului ’80 a generat o profunzime morală autentică. Etosul martiriului a contopit religia cu naționalismul și revoluția, legând strâns statul de societate prin intermediul unui sacrificiu împărtășit. Pentru generația care s-a maturizat în vremea războiului suveranitatea religioasă pare o protecție.

Însă războiul nu e veșnic. Societatea iraniană s-a transformat după 1988: urbanizare, învățământ superior, pătrunderea culturii globale. Generația postbelică nu mai împărtășea acea traumă fondatoare. Legitimitatea ancorată în sacrificiu a devenit ritual. Iar pe măsură ce amintirile se estompau, clivajele dintre generații începeau să le expună pe cele structurale.

Statul domesticește religia

Câtă vreme a trăit Ruhollah Khomeini toate contradicțiile sistemului au fost absorbite de carisma lui. El întruchipa deopotrivă autoritatea religioasă și conducerea revoluționară. Moartea lui în 1989 a scos la iveală natura problematică a arhitecturii pe care o lăsa moștenire.

Aducerea la putere a lui Ali Khamenei, la acea dată aflat în exteriorul cercului juriștilor [teologilor – n.trad.] de seamă, a necesitat ajustări la nivelurile constituțional și clerical. Necesitatea politică a reconfigurat ierarhia religioasă. După care a urmat o cotitură fundamentală: politicul a început să definească jurisprudența, iar nu viceversa.

Autoritatea independentă a marilor clerici a început să se erodeze. Instituțiile religioase au ajuns dependente de structurile statului. Dizidența juridică [teologică – n.trad.] comporta de acum risc politic. Un regim fondat pe supremația religiei s-a transformat, în practică, într-o religie administrată de stat. Nu religia era acum cea care dirija statul, ci statul domesticise religia.

Coerciția în calitate de structură

Revoluția din 1979 a fost inițial una complexă. La ea luaseră parte liberali, naționaliști, stângiști și islamiști. Facțiunea lui Khomeini și-a consolidat puterea nu doar prin popularitatea proprie, ci și prin controlul instituțiilor de coerciție.

Violența nu a fost doar tranzitorie. De la execuțiile din anii ’80 la reprimarea protestelor studențești, a Mișcării Verzi și a revoltelor mai recente, disidența a fost mereu definită drept trădare. Într-un sistem care revendică posesia adevărului absolut, opoziția devine totuna cu depravarea morală. Urmează incriminarea. Treptat, represiunea a încetat să mai fie exercitată în apărarea unei tinere revoluții. Ea apăra acum un regim în curs de îmbătrânire împotriva propriei lui societăți.

Concomitent, loialitatea ideologică a început să surclaseze tot mai mult competența profesională. IRGC au evoluat într-un colosal agent economic. Numirile la vârf favorizau loialitatea în detrimentul profesionalismului. Rezultatul per total a fost degradarea funcționalității: penurie de apă, poluare, suprasolicitarea infrastructurii, inflație permanentă. Acestea nu sunt simple consecințe ale sancțiunilor internaționale ori geografiei, ci efectele unei guvernări structurate pe o ierarhie ideologică.

Politica externă a cimentat și mai bine tiparul. Confruntarea cu SUA, ostilitatea față de Israel și rețelele regionale de interpuși [grupări teroriste islamiste – n.trad.] erau definite drept elemente de apărare a revoluției. Însă confruntarea agrava izolarea; izolarea intensifica sancțiunile; sancțiunile consolidau mentalitatea de asediat. Conflictul extern justifica controlul intern. Controlul intern necesita conflictul extern. Un cerc vicios.

Un stat convins că e împresurat de inamici va vedea inevitabil și amenințări pe plan intern.

Prăpastia dintre generații

Majoritatea iranienilor care trăiesc astăzi s-au născut după revoluție. Ei nu-și aduc aminte de șah ori de euforia anului 1979. Ei nu au trăit războiul pentru a împărtăși acea identitate fondatoare. Lumea lor e definită de rețelele sociale, conexiunile globale și aspirația mobilității.

Prăpastia dintre discursul oficial – sacrificiu, austeritate, rezistență – și viața contemporană generează o disonanță persistentă. Cele mai recente proteste, în ianuarie 2026, au reprezentat mai puțin expresia vreunei ideologii alternative coerente și mai degrabă refuzul supunerii față de autoritatea morală impusă.

Eșec fără colaps

Republica Islamică ar putea persista. Regimurile nu se prăbușesc doar pentru simplul motiv că au eșuat intelectual. Se prăbușesc fie atunci când fracturile de la nivelul elitei se aprofundează, fie când o criză economică devine copleșitoare.

Dar chiar și dacă regimul ar supraviețui, experimentul pe care-l reprezintă s-a prăbușit deja, într-un sens mai profund. El nu a izbutit să producă o simbioză stabilă între religia suverană și statul modern. Din contră, jurisprudența a ajuns instrument de guvernare, religia a ajuns să-i fie subordonată birocrației, represiunea a ajuns să fie permanentă, iar capacitatea de guvernare a fost erodată de presiunea ideologică.

Khamenei a întruchipat osificarea Revoluției Islamice. Un sistem construit în jurul unei suveranități teologice concentrate e obligat acum să dovedească că e capabil să se reproducă fără autoritatea personală care l-a ancorat vreme îndelungată.

Experimentul iranian a încercat să demonstreze că religia poate prelua pe deplin frâiele statului modern fără a-și pierde din transcendență ori flexibilitate. Aproape cinci decenii mai târziu istoria lui afirmă altceva.

A fost o încercare temerară.

A fost un eșec magnific.

Sursa: The Jerusalem Post/ Articol de Enahem Merhavi (cercetător la Universitatea Ebraică din Ierusalim) / Rador Radio România / Traducere: Andrei Suba