Cum ar putea kurzii deschide un nou front în Iran

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

În aproape două decenii și jumătate, Orientul Mijlociu a suferit trei mari mutații geopolitice. Prima este dată de intervenția SUA în Irak care, odată cu schimbarea regimului lui Saddam Hussein, a condus către ruperea balanței de putere din Golf, aruncând practic Arabia Saudită și Iranul într-o competiție pentru influența regională, ceea ce va accentua și mai mult clivajele etnice și sectare.

Trei ani mai târziu, în 2006, generalul în rezervă Ralph Peters publica o celebră hartă care expunea redesenarea granițelor din Orient tocmai pe baza criteriilor etnice și religioase. Deși vorbim doar de un eseu publicat într-o revistă de specialitate, au existat reacții extrem de vehemente din partea Turciei, inclusiv în evenimentele și conferințele NATO de la acea perioadă.

Apoi, Primăvara Arabă a destrămat ordinea politică stabilită după Războiul Rece în mai multe state arabe și a deschis calea unor conflicte regionale prelungite, ceea ce a sporit capacitatea de proiecție a influenței Iranului în regiune.

De la atacul terorist al Hamas din 7 octombrie 2023 și până la prezentul război împotriva Iranului, ne aflăm deja în cea de-a treia etapă de reconfigurare politică. Va fi aceasta mai lungă decât cei 2 ani care au marcat Primăvara Arabă? Puțin probabil acest scenariu în momentul de față, dar cu siguranță deznodământul va avea un impact major în evoluția dinamicilor regionale pentru următorii ani.

Din acest motiv, Israelul consideră că este cel mai oportun moment pentru a forța o schimbare de regim la Teheran, scenariu susținut și infirmat în același timp de către Washington, americanii putând fi interesați de obiective mai pragmatice, tangibile pe termen scurt și mediu. De altfel, interesul americanilor în ultimele decenii a fost acela de a limita doar programul nuclear și influența regională iraniană.

În toată această ecuație, kurzii, marii pierzători de la destrămarea Imperiului Otoman până la Primăvara Arabă, sunt readuși în prim-plan atât de președintele Trump, cât și de premierul Netanyahu. Cum schimbarea regimului fără o prezență la sol este imposibilă, kurzilor iranieni le-ar putea reveni acest rol, cu toate că declarațiile lui Donald Trump au fost, pentru moment, contradictorii privind acest subiect.

Dacă în ziua de 5 martie Trump afirma că este „total de acord cu intervenția kurzilor în conflict”, câteva zile mai târziu acesta adăuga: „Kurzii sunt dispuși să intre în Iran, dar le-am spus că nu vreau să intre… Războiul este deja destul de complicat… Nu vrem să-i vedem pe kurzi răniți sau uciși.”

Kurzii, al patrulea grup etnic din Orientul Mijlociu (după arabi, persani și turci), își au rădăcinile în regiunea muntoasă care se întinde pe teritoriul Turciei, Siriei, Irakului și Iranului, militând de-a lungul timpului fie pentru crearea propriului stat (așa cum se regăsesc și în harta lui Peters), fie pentru autonomie constituțională, așa cum au obținut în Irak, în 2005.

În Iran, kurzii au revendicat autonomia secole la rând, inclusiv în perioada Șahului. Au văzut în Revoluția Islamică o oportunitate și au sprijinit-o, însă așteptările le-au fost în zadar. Spre deosebire de azeri, care sub regimul mulahilor au devenit puternic angrenați în societate, inclusiv Ali Khamenei având origine azeră pe linie paternă, kurzii au eșuat în negocierile cu Teheranul, continuând să rămână marginalizați, situație ce a culminat cu fatwa emisă împotriva acestora în 1979 de Ruhollah Khomeini.

În 5 martie, Washington Post anunța că Donald Trump a presat autoritățile kurde din Irak să sprijine participarea kurzilor iranieni în conflict. „Aveți de ales între noi și Iran” ar fi fost mesajul transmis de Casa Albă familiilor Barzani, care conduce Partidul Democrat din Kurdistan (KDP), respectiv Talabani, ce conduce Uniunea Patriotică din Kurdistan (PUK).

Poziția SUA a venit după ce în Kurdistanul irakian se află staționată o coaliție de cinci grupuri ale opoziției kurde iraniene — Partidul Democrat din Kurdistanul Iranian (PDKI), Partidul Vieții Libere din Kurdistan (PJAK), Partidul Libertății din Kurdistan (PAK), Organizația Khabat din Kurdistanul Iranian și o facțiune a Partidului Komala.

Coaliția și-a exprimat în nenumărate rânduri voința de a interveni în Iran, în contextul escaladării conflictului regional. Cele cinci partide au format încă din decembrie un Centru de Dialog în scopul susținerii protestelor de la începutul acestui an, obiectivul principal fiind acela de a „consolida unitatea dintre forțele politice kurde, de a spori coordonarea politică și pe teren și de a organiza o luptă comună pentru democrație, justiție și drepturile naționale ale poporului kurd din Iran și Kurdistanul de Est”.

Coaliția luptă în momentul de față pe două fronturi: atacă pozițiile Gărzii Revoluționare (IRGC) de la granița irako-iraniană, în timp ce în Kurdistanul irakian opun rezistență milițiilor șiite controlate de către Teheran, în special Kataib Hezbollah. Cum autoritățile de la Erbil sunt mult mai interesate de a menține propriul status quo politic și de a nu pierde avantajele obținute în prezent, cel puțin la suprafață, kurzii irakieni și cei iranieni au obiective diferite.

Conturând acest tablou, KDP și PUK riscă să se afle în fața uneia dintre cele mai dificile decizii din ultimul deceniu. Cu toate acestea, intervenția Coaliției nu poate avea loc în cel mai scurt timp, întrucât este nevoie ca Israelul și SUA să controleze în totalitate spațiul aerian al Iranului. În același timp, kurzii iranieni vor avea nevoie de garanții politice din partea americanilor, rămânând de văzut dacă, prin canale oficiale sau neoficiale, le vor primi.

Dacă Israelul va reuși să convingă Casa Albă asupra schimbării regimului iranian, atunci implicarea kurdă va fi iminentă. În timp ce ei vor lupta pentru propriile drepturi și autonomie sporită, din punct de vedere strategic, incursiunea coordonată cu bombardamentele americano-israeliene va forța Teheranul să mute trupe masive în zona de nord-est, crescând presiunea asupra regimului, oferind totodată șansa de a încuraja rebeliunea internă.

Turcia, care a ajuns la un acord istoric privind dezarmarea PKK și este totodată unul dintre principalii parteneri ai Erbilului, privește cu mare atenție acest posibil scenariu. Diplomația de la Ankara, care a făcut eforturi imense de a încerca evitarea acestui război, a declarat prin vocea ministrului de Externe, Hakan Fidan, că „instrumentalizarea grupurilor etnice sau religioase” ar arunca Iranul în mijlocul unui război civil. Cu toate acestea, Turcia nu ar depune eforturi suplimentare pentru a sprijini Iranul, dar va urmări mult mai anxios evoluțiile războiului de la granița sa.